Gata. A început. Trei luni de vară au zburat cu o viteză cosmică si ne-am pomenit aici…la şcoală. Din nou m-am trezit în banca întîi…cu acelaşi coleg de bancă. Poate că e cum a fost pînă acum, însă totul s-a schimbat. Nu mai e la fel ca înainte.
Nu reuşesc să înţeleg, dacă schimbările sunt spre bine sau spre rău. Un nou început, o nouă treaptă, un nou an şi…cel mai grav, o nouă dirigintă…Abia acum, după 5 ani, am înţeles cine este de fapt o dirigintă. Nu e un simplu profesor, nu e un jandarm, nu un simplu prieten. E ceva mai mult…o Mamă. Cred că relaţiile noastre în gimnaziu nu sunt o banală deprindere, ci…ceva ce nu poate fi definit. Poate un ataşament, un dor, o necesitate. Sunt o laşă. Nu am spus niciodată asta. Acest sentiment e chiar iubirea faţă de profesor, de fapt dirigintă.
La unu septembrie, m-am simţit orfană de dirigintă. Tot mai vreau să intru în sala mea de clasă, dar…raţiunea mă opreşte. Anume acum înţeleg ce înseamnă o îmbrăţişare sinceră şi aşteptată…cred că e ceva indispensabil atunci cînd eşti în aşa stare. Nu ştiu ce va urma. Există o gelozie pentru cei, care o au dirigintă. Îmi trec multe gînduri zi de zi. Încerc să schimb ceva. Aş da timpul înapoi. Visez să încep totul de la început. Poate că aş preţui mai mult ceea ce am pierdut, dar poate mi-aş pierde memoria şi aş fi la fel.
Mult se vorbeşte despre „maşina timpului”. Doar un gînd îmi vine: „De-ar exista!”. Or, mă trezesc într-o altă lume. Într-una prea firească. Cea reală. Îmi apare în faţă. Încerc să o evit, dar ea mă urmăreşte pretutindeni. A trecut toate graniţele. E în subconştient. Acum mai am o dorinţă. Existenţa unui antidot…împotriva realităţii, care mă epuizează, mă plictiseşte, mă torturează. Mă aflu într-un labirint fără ieşire. Alerg disperată. Şi iarăşi a început. M-am trezit la şcoală, înfruntînd cruzimea realităţii. Gata.

Anunțuri