Trăim într-o lume imensă. Zi de zi încercăm să evadăm din rutină. Tocmai de asta, singurătatea devine o necesitate inevitabilă. Odată cu trecerea timpului, aşteptăm solitudinea cu o mai mare dorinţă, cu o nelinişte din ce în ce mai bolnăvicioasă. O clipă de libertate capătă o valoare incontestabilă. Ea pare a fi o nepreţuită fericire. Oricine simte nevoia de a fi singur. Şi oare pentru ce? Să aibă timp să îşi facă o sinteză a timpului scurs, să îşi ordoneze gândurile, să îşi dea seama care îi sunt priorităţile. Banal. Cu toţii avem nevoie de timp. Pentru a ne regăsi, pentru a visa.
Or, mereu există teama, că vom pătrunde prea adânc în singurătate şi vom uita pentru totdeauna drumul îndărăt. Şi dacă nu mai reuşim să ne întoarcem? Ce facem, dacă nu mai suntem aşteptaţi ca odinioară? Ne pierdem. Rămânem tot acolo…în adâncul raţiunii…blocaţi pentru întreaga existenţă. Ne rătăcim în propriile gânduri. Obosim să căutăm ieşirea. Ne resemnăm. Ajungem la momentul, când ne dumerim că am zăbovit prea mult. Ne trezim în mijlocul unei lumi noi. Nu mai înţelegem nimic. Totul ne e străin…bizar…straniu…ciudat…ba chiar inexplicabil. Din nou suntem prinşi în mrejele solitudinii. De data asta însă, involuntar.
Libertatea lăuntrică ne relaxează sau ne oboseşte? Ne deprimează, ne chinuie cu golurile ei? Nu. Ea ne intensifică trăirile, ne hipnotizează, ne oferă o şansă unică. Cea de a medita, de a visa, de a zbura… Adevărata libertate sunt minutele, în care rămânem singuri într-un duel cu intelectul, când nu simţim nicio prezenţă în jur, nicio suflare in preajmă. Când suntem singuri, suntem alţii. Suntem cei, pentru care nu există dramele altora.
În fine, anume singurătatea ne conferă sentimentul de siguranţă, gustul libertăţii şi…liniştea sufletească. Ea ne înaripează, ne dezvăluie noi orizonturi, ne călăuzeşte pe calea propriului destin.

Anunțuri