Acum nu ne mai ostenim să trăim viaţa cu adevărat. Nu mai încercăm să o umplem cu demnitate. Nu mai avem curajul să ne dezvoltăm. Acum viaţa e o simplă existenţă. Nu mai avem garanţia unei continuităţi. Suntem alţii decît cei care am fost cîndva. Trăim o viaţă neîmplinită, deci supravieţuim.
Avem obligaţia sau plăcerea de a trăi? Suntem pierduţi pentru vecie. Rătăcitori prin soartă. Afundaţi în abis. Nici timpul nu mai e în stare să ne mîntuiască. Suntem în luptă cu conştiinţa proprie, cu propriile dorinţe, cu propria gîndire…deja absentă. Poate chiar inexistentă. Totul evadează din noi. Rămînem doar la nivel de materie. E inutil să mai trăim. Alegem cu toţii să supravieţuim.
Suntem într-o hibernare veşnică, neîntreruptă. Lene, silă, greaţă, lîncezire, toropeală, moleşeală…în fine, suntem la capătul puterilor. Ne aflăm într-un proces de dipariţie treptată. Existăm în diferite dimensiuni. Am cedat în războiul pentru existenţă. Slăbiţi, fără vlagă, singuri, părăsiţi, plictisiţi…aşa suntem noi. Viaţa scurge din noi totul. Ne chinuie. Ne face prizonieri. Suntem sclavii ei pe veci. Suntem prinşi într-o colivie numită „rutină”. Cuvîntul „evadare” se soldează cu moartea. Posedaţi am ajuns cu toţii.
Tot ceea ce facem e din reflex. Nu mai avem instincte, sentimente. Nu avem dreptul la gîndire. Raţiunea e o crimă, mişcarea – o condamnare. Suntem în exil. Departe de toţi, departe de toate, departe de sine…

Anunțuri