Ce e viaţa şi de ce o trăim? Totul se rezumă la faptul că viaţa ne permite existenţa. Ea ne salvează. Graţie ei evităm moartea. Suntem pînă în momentul în care disparem pentru totdeauna. Ne pierdem în nefiinţă. Plutim în infinit. Ne înecăm în ceaţă. Orbim în hăul necunoscutului. Surzim de la linişte. Devenim inerţi, nesimţind nimic în afara absenţei. Percepem doar existenţa noastră virtuală.
Viaţa înaintea morţii înseamnă monotonie. E o dungă albă în faţa unei imensităţi negre. Existenţa ne învaţă ce e „inevitabilul”, ne minte spre binele nostru, ne iartă si…ne distruge. Fatalitatea ne urmăreşte. Avem vedenii, halucinaţii, chinuri insuportabile. Suntem la hotarul între fiinţă şi nefiinţă, între viu şi mort, între ceva şi nimic.
Totul a devenit anost, insipid, lipsit de importanţă, mat. Ne topim în singurătate. Ne evaporăm în libertate. Sufletul ne e leşinat de mult, dar noi mai suntem. Mai e un pas spre eternitate. Viaţa ne ţine sub aripa ei ocrotitoare. Nu ne eliberează nici pentru o clipă. Tremură fiecare clipă pentru suflarea noastră.
Or, într-un sfîrşit cedează. Suntem independenţi. Alunecăm cu o vagă tristeţe într-o dimensiune nouă. Trecem zidul. Ne trezim în faţa unei existenţe infinite.

Anunțuri