Mereu ne grăbim, mereu ne forţăm, mereu încercăm. De ce? Pentru că suntem în continuă căutare. Totul în jur ne e străin şi vrem ceva nou. Variaţiile ne lipsesc. Aşteptăm, dar obosim. Şi atunci pornim într-o „expediţie lăuntrică”. Mergînd agale, ajungem să alergăm. Nu mai rezistăm. Dar nu ne dăm bătuţi, deşi nu ştim la ce aspirăm. Ţintele ne sunt abstracte. Simţim o repulsie faţă de realitate. Suferim din cauza ei. Ne îmbolnăvim greu. Ne sufocăm în lumea noastră, dar…supravieţuim cu toţii. Trăim o dramă lăuntrică. Suntem sleiţi de putere, dar mai suflăm, deşi…cu greu. Dragostea de viaţă ne motivează, ne împinge înainte, nu ne lasă să privim îndărăt. Nu avem speranţa, deci o creăm noi.
Ajungem la momentul în care suferim o îndepărtare sufletească. Uităm totul. În acest univers, amintirile pier, memoriile pur şi simplu dispar. Atît de repede. Şi toate astea pentru ceva încă nedefinit. Schimbăm sensul, schimbăm direcţia. Ştergem trecutul şi privim doar înainte. Vedem viitorul. E atît de relativ. Renunţăm la toate pentru el. Vrem să ne oprim la o răscruce de vremuri să mai reflectăm. Dar suntem privaţi şi de această ultimă plăcere. Trăim cu frica în spate. Simţim respiraţia eternităţii. Orice pas greşit ne trădează îndată.
Nu avem voie să comitem erori, pentru că suntem în căutarea a ceva, a unui întreg, a tot…a absolutului.

Anunțuri