Trăim într-o lume aglomerată, într-o societate cu desărşire bolnavă. Uneori stăm singuri şi realizăm că nu suntem ca ceilalţi. Apare o vagă dorinţă de a ne schimba. Deviem de la realitate. Şi totuşi…revenim. Viaţa ne pălmuieşte mereu, ne trezeşte din ficţiunea viselor noastre, ne învinuieşte de trădare. În astfel de momente, ne retragem. Avem tendinţa de a ne izola, de a sta singuri şi de a ne consola pe noi înşine.
Simţim nevoia obscură de a vorbi, de a gîndi şi de a pătrunde în esenţa materiei. Suntem neutri unul faţă de altul. Ne comportăm ca nişte străini. Doar romanul îţi rămîne prieten pe viaţă, fiind ultima alinare. Dăm un întreg spectacol din durerea noastră, silind romanul să sufere cu noi. Doar el…ne consolează, ne ascultă, ne este aliat. Îndemn la rezistenţă. Luptă pentru noi. Bocet în memoria sufletului nostru furat. Tăcerea acestui incontestabil prieten ne revoltă, dar şi ne calmează. Ne bucură, dar şi ne întristează. Romanul îşi păstrează neutralitatea cu demnitate. Nu ne contrazice nicicînd. De ce? Ne vrea alături.
Pasivitate. Somnolenţă. Pesimist contant. Monotonie. Decepţie. Rătăcim prin viaţă. Suntem buimaici. Oricît am încerca să evităm solitudinea, ea ne aşteaptă mereu. Aici se intersectează drumul nostru cu cel al romanului. Ştim, deşi nu vrem să recunoaştem. E despre noi. E viaţa noastră. E în noi. El ne oferă un refugiu personal faţă de nenorocirea vieţii. Redevenim fericiţi.
Romanul…un ultim remediu…o ultimă plăcere…o ultimă experienţă…ultimul prieten.

Anunțuri