Trăim, deşi…cu toţii suferim. Simţim un dezgust faţă de noi. Sufletul se revoltă la fiecare bătaie a inimii. Nu mai are răbdare. Este iritat. Aşteaptă şi…exploadează brusc. Abia atunci ne dăm seama că durerea ne e străină. Suferim, dar nu ştim cauza. Căutăm logica în tot, dar nu o găsim. Pierdem legătura între noi. Pierdem simţurile. Cu timpul, pierdem tot.
În suflet…gol, pustiu, sec. Mai simplu nu a fost niciodată. Durerea ne roade, ne apasă, ne ucide treptat. E aspră cu noi. Avem senzaţia că suntem paralizaţi şi lezaţi de drepturi. Nu mai suntem cei de mai înainte. Nu avem dreptul să gîndim, să iubim. Rămîne doar ura în noi. Spiritul se incendiază în noi şi ne mistuie. Raţiunea arde. Din interior, se aud bocete, gemete şi strigăte. Cerem ajutor. Suntem ţinuţi prizonieri. Alungăm suferinţa. Cu cît mai mult insistăm, cu atît mai mult se aproprie de noi. Îndepărtarea este acum imposibilă. În orice clipă suntem un tot întreg. Ne atragem reciproc. Şi totuşi, ne însufleţim de speranţă. Luptăm pentru suflet. Pentru raţiune. Pentru intelect. Pentru noi. Pentru tot.
Simţim o durere acută care ne copleşeşte. Visele noastre se pierd. Ne prăbuşim. Nu mai putem scăpa. Un sunet surd ne intră în vene. Nu ne putem depăşi suferinţa, tocmai pentru că nu o cunoaştem. Durerea e altcineva. E un simplu străin evadat, care ni se furişază în suflet. Ne apasă, ne presează, ne mistuie…

Anunțuri