Gîndim, însă nu liber. Iubim, dar cu forţa. Simţim…din obligaţie. Pentru că nu mai avem libertate. Suntem legaţi de trecut şi nu ne putem despărţi de el. Viitorul ne apare în cuget, dar îl alungăm. Sună aspru, dar soluţii nu găsim. Pentru că nu le căutăm. Ne răsună un ecou solemn. Ne îndeamnă să evadăm, să ieşim din arest. Forţaţi. Siluiţi. Violentaţi. Umiliţi. Aceştia suntem noi.
Orice clipire este înregistrată. Orice mişcare este cronometrată. Avem o singură desfătare. Savurăm singurătatea nopţilor reci. Sîngele ne clocoteşte. Venele aproape ţîşnesc. Şi noi…aşteptăm. Încă mai sperăm. Încă ne mai hrănim cu minciuni. Încă mai credem în noi. Va veni o zi cînd vom fi eliberaţi de sub jugul supunerii. Atunci va începe o nouă viaţă. Ni se va deschide un nou univers. Viaţa ne va oferi o nouă şansă. Reabilitare. Renaştere. Bezna va căpăta lumină. Răul va deveni bine. Abisul se va transforma în culme. Noi vom fi atotputernicii.
Odată cu libertatea noastră, am devenit mai materialişti, mai obsceni, mai individualişti. Nu izbutim să ne detaşăm de la realitate. Nu mai ştim să visăm. Aripile ne sunt frînte, inimile rănite. Vedere oarbă. Auz surd. Miros insensibil. Pentru noi, viaţa şi-a pierdut farmecul. Suntem într-un proces continuu de putrefacţie. Indiferenţa ne domină. Tremurăm în faţa unor nimicuri. Ne insultăm moravurile.
Apusul vieţii. Punctul unui gînd. Sfîrşitul libertăţii.

Anunțuri