Existenţa noastră e o realitate imediată şi concretă, însă cu elementele ficţiunii. Cu toţii existăm, dar nu toţi suntem conştienţi sau siguri de acest lucru.
Fiind singuri, încetăm să mai credem că suntem o realitate. Trăim drama unui geniu nerecunoscut. Căderea aceasta psihologică pune multe lucruri sub semnul întrebării. Ne îndoim de adevăr. Începem să apreciem doar demagogia unor oameni ridicoli. Eliminăm gîndirea din acest joc circular. Suprimăm conştiinţa. De suflet nici nu poate fi vorba. Nu bănuim că subconştientul ne minte. Dezacord lăuntric. Durere interioară. Încetare a inimii. Ne facem iluzii. Suntem atît de singuri aici, încît sîngele nu mai circulă. Inima a îngheţat în noi. Sîntem într-o amorţire totală. Sleiţi de putere. Orice gînd ne oboseşte, ne stoarce toată vlaga din noi. Impotenţi pentru o veşnicie.
Oboseală. Plictis. Tristeţe. O stare încă nedefinită. Zadarnic încercăm să ne regăsim. Suntem pierduţi pentru totdeauna. Străini în propria solitudine. Lumina întunericului ne orbeşte. Aglomeraţie de concepţii şi intenţii. Întrebări peste întrebări. Absenţă. Niciun răspuns. Niciun indiciu. Derutare totală. Deviere de la realitate. Încercăm, luptăm şi…într-un final, reuşim. Suntem înapoi. Am pătruns în tragedia veridicităţii. Odată întorşi în cruda realitate, redescoperim lumea, ne redescoperim pe noi, redescoperim tot ceea ce ne înconjoară. Extaz infinit.
Suntem aici. Tot singuri am rămas. Eu. Doar eu. Fără nimeni. Căzuţi dintr-o iluzie. Tăcere perfectă. Sunt singur aici, şi totuşi mai simt ceva. Sunt totul, sunt pretutindeni. Mă simt oriunde. Percep prezenţa mea fără încetare.

Anunțuri