Iubim. Urîm. Criticăm. Deşi avem tot, suntem cuprinşi de nimicuri. În jur doar lucruri inutile. Căutăm mereu ceva în suflet. Rămînem dezamăgiţi, descumpăniţi, deziluzionaţi.
Simţim un gol în noi. Alungăm frica de el. Ezităm să îl distrugem. Orice mişcare e o responsabilitate. Paradox. Atîtea gînduri şi fapte în noi. Sunt însă mici, neînsemnate, cenuşii, umile, cotidiene, încît nu le luăm în seamă. Multora le este teamă de goluri, care sunt de fapt unele scăpări şi neatenţii. Da. Ştiu şi sunt conştientă ce sunt golurile. Moartea. Pot repeta la infinit acest cuvînt. Nu înseamnă nimic pentru mine. Un banal sfîrşit. Un pasaj spre un alt univers. Nu mi-e teamă. Aştept cu resemnare ceva nou. Mă cuprinde o sete nebună de alt spaţiu. Poate că e o incoerenţă în gîndirea mea, dar spun adevărul. Deşi e destul de greu…chiar tragic.
Golul din mine e însăşi moartea mea. Nu e o prezicere, ci o simplă realitate. Una inevitabilă. Prezentul generează viitorul. Mai devreme sau mai tîrziu nu vom mai exista. Ne vom epuiza şi noi odată cu trecerea timpului. Şi atunci, va rămîne doar o vagă amintire. Poate chiar nimic. Sunteţi îngroziţi? Nu ar trebui. Nu există altă ieşire decît acceptarea. În minte e o dezordine totală. Rămîn confuză. În jur se roteşte o creaţie haotică de miraje. Eternitatea rămîne a fi inefabilă pentru mine pînă atunci cînd voi pătrunde în ea.
Îmi trec gînduri stranii prin minte. Atîtea întrebări. Niciun răspuns. Doar presupuneri. De ce se crede că odată ce viaţa e albă, moartea trebuie să fie neagră? Caut explicaţii. Nimic. Poate că necunoscutul înseamnă întuneric. Nu am certitudinea că judec corect. Rămîne să aştept. Poate peste cîteva zile, cîteva săptămîni, luni, ani, decenii…Cine ştie? Viaţa e atît de relativă în raport cu moartea, care rămîne atît de categorică şi absolută. Pînă atunci însă…trăim. Orice clipă este o dimensiune a eternităţii. Şi totuşi, sunt liberă în gîndire. Nu mi-e teamă. E golul din mine. E moartea mea. Eu rămîn a fi stăpîna ei, ea-sclava mea.

Anunțuri