Sunt zile în care ne trezim şi nu înţelegem dacă visăm sau trăim. Oricît am încerca să ne trezim din această iluzie amăgitoare, nu reuşim.
Ceea ce ne ajuta odinioară, acum nu are nicio aplicaţie. Palme, strigăte…nimic. Totul continuă, deşi nu ştim destinaţia spre care ne îndreptăm. E o întreagă absurditate această incapacitate a noastră. Am pierdut facultatea de a delimita un fapt concret de o simplă închipuire. Poate că astfel pătrundem în esenţa vieţii şi a morţii. Poate că în aşa mod ne apropiem de sfîrşit, de un nou început…Merg de-a lungul străzii. Atîţia oameni cunoscuţi, dar niciunul nu mă recunoaşte. Mă sperii. M-am schimbat. Sunt irecognoscibilă. Timpul se consumă, însă eu nu am reuşit să fac nimic. Nici măcar să stabilesc limitele realităţii şi hotarele ei cu ficţiunea. E un lucru banal, care necesită o concentrare maximă spre a fi înţeles. Aparent sunt tristă, chiar enervată. Dar cu timpul mă resemnez şi accept să mă supun acestei dimensiuni fără dimensiuni. De ce dimensiunea e tocmai ceva care nu are limite? Îmi lipseşte o busolă în timp şi între universuri. Orientarea am pierdut-o de curînd. Acum rătăcesc oriunde. Aş vrea să spun unde, dar nu mai ştiu unde mă aflu. Mă simt intimidată de ochii care mă scrutează. Poate am ceva neobişnuit, ceva ce eu nu observ. Nici nu pot intui. Sunt la hotar şi trebuie să decid odată pentru totdeauna. Sunt confuză în alegeri…
Mă trezesc. Mă simt foarte obosită. Ochii abia se deschid. Nu înţeleg de ce. Paradox. Dorm şi mă deştept mai extenuată. Aşa e în fiecare noapte. Aceasta continuă de un timp. Dar nu ştiu motivul. Medicii nu m-ar putea ajuta. Trebuie să revăd toate posibilităţile şi eventualele cauze. Nu ţin minte nimic. Memorie goală. De ce? Am prea umplut-o cu fleacuri în ultimul timp. O cale înapoi nu există. Mă ridic. Pîng, dar mă ridic…

Anunțuri