De ceva timp mă trezesc mai obosită decît înainte de a mă culca. Sunt mai fericită cînd chinui vreun suflet. Sunt nemulţumită de micile plăceri pe care mi le oferă viaţa. Toate astea s-au instaurat într-atît de brusc, încît nu am reuşit să văd legătura logică între evenimente.
Am tot mai des tendinţa de a fi undeva departe, într-un cerc restrîns. Uneori renunţ să mai comunic, ştiind că nu voi schimba nimic. Prin vorbele mele, cei din jur nu vor lua altă atitudine. Deci, nu mai văd sensul relaţiilor efemere. De fapt, totul este trecător. Atunci rectific, nu mai văd sensul a tot ceea ce poate fi numit „de scurtă durată”. Mă confrunt cu aceleaşi lucruri zilnic. Astfel, mi se îndreptăţesc unele bănuieli. Am început să ofer dragoste şi respect, doar dacă este reciproc. Mă conving de nenumărate ori că sentimentele negative trebuie împărtăşite. Cele pozitive însă, trebuie destăinuite cu chibzuinţă, dacă sperăm la o continuitate. Doar unitatea ne dăruieşte comprehensiune absolută. Cînd suntem singuri, savurăm fiecare clipă de tăcere, fiecare amintire. Acest proces l-aş numi „investigaţia propriului destin”. Cînd revenim, suntem gata să luptăm non stop. Acceptăm orice muncă, ştiind că ea ne va epuiza până la refugiu.
Ceea ce simţim zi de zi nu este altceva decît sentimente contradictorii, suferinţe superficiale. Această stare de amnezie ne redă setea de unitate, transpunându-ne într-o altă dimensiune. Astfel bătăile inimii se răresc, suflarea noastră încetineşte. Murim? Nu. Noi doar expirăm cu scopul de a ne întoarce eventual. Necesităm terapia morţii spirituale pentru a putea veni înapoi alţii.

Anunțuri