Toamna este pentru mine un anotimp, în care dormitez mereu. Mi-e lene să mă ridic din pat. Obosesc odihnindu-mă. Poate e chiar ghinionist. Se întîmplă cele mai neaşteptate, dar şi stranii lucruri.
Nu ştiu. Mai poate fi numit straniu un lucru care se repetă regulat, cu paşi hotărîţi şi cadenţaţi. Evenimente care mă bulversează, mă schimbă, mă pun pe gînduri. Nici nu mai reuşesc să înţeleg pentru ce luptăm mereu? Pentru a fi fericiţi? Şi dacă fericirea ne părăseşte brusc? O moarte subită…cel mai paradoxal lucru. Anume atunci cînd te simţi cel mai bine, ea vine. Răpeşte vreun muritor, făcîndu-l nemuritor. Îi dăruieşte veşnicia cu forţa. Ieri, azi, mâine… Victime noi care lasă în urmă un trecut. Nu e deloc uşor să uiţi tot ce a fost, deşi uneori asta te-ar consola. Pătrundem mai adânc în acest abis al cruzimii cotidiene. Ne împotmolim. Disperaţi, renunţăm să căutăm lumina în beznă.
Septembrie…Octombrie…Gata. M-aţi obosit. M-aţi derutat. M-aţi redus la tăcere. Epuizaţi-vă. Va veni timpul despărţirii noastre. Voi spera mereu să se termine tot odată cu voi. Devin din ce în ce mai depresivă. Inspirînd aerul de toamnă, capăt intoxicaţie spirituală. Sînt lucruri care se adeveresc de zeci şi mii de ori, dar nu credem până nu ne confruntăm cu ele. Astăzi, mai realizez din nou relativitatea fericirii, generată de altfel de relativitatea vieţii. Mereu trăim cu frica zilei de mîine. Nu avem certitudinea că mâine va fi la fel. De aceea, ajung de nenumărate ori la ideea că a venit timpul restaurării valorilor veritabile. Sunt gata să uit de supărare. Sunt gata să renunţ la răzbunare. De ce acest gînduri acum? Trăiesc momente care mă distrug, dar totodată mă consolidează.
Rutina zilnică ne taie respiraţia. Ea ne ucide. Muncim, luptăm, pretindem. Toate astea devin atît de inutile în momentul în care ai pierdut sufletul care a fost mereu cu tine. Te trezeşti dimineaţa şi constatezi realitatea: absenţa lui.

Anunțuri