Mulţi ne liniştesc spunând că niciodată nu e târziu. Ba da. E prea târziu să conştientizezi unele lucruri, care au trecut. Ireversibilitatea timpului ne demonstrează mereu impotenţa noastră în faţa erorilor. Sunt dornică de acţiune, însetată de viaţă. Viaţa nu e ceea ce credem că este. De fapt, ea reprezintă momentele neaşteptate, bucuriile de scurtă durată. Nicidecum rutina.
Zi de zi privim în trecut, uitând de existenţa imediată a viitorului. Trăim cu amintirile, nefiind capabili de a crea un nou început. Regrete. Suspine. Dureri acute. Depăşim tot, dar nu înainte de a pierde timpul căinându-ne. Totul poate fi explicat prin cuvinte simple, prin natura omenească. Ea are mereu tendinţa de a tergiversa. Frica unei eventuale pedepse ne opreşte. Memoria ne ţine strâns legaţi de ea. Însă, într-un târziu, realitatea şi inevitabilitatea posterităţii ne trezeşte ca dintr-un vis. Renaştere spirituală. Şi iarăşi începe. Am pierdut şanse irepetabile în tot acest răstimp, în care am regretat fapte trecute. Resemnarea este necesară în unele cazuri. Ea ne reabilitează şi ne oferă noi oportunităţi. Menirea noastră e să profităm fără sfială, să îndrăznim. Ba chiar să uităm. Nimeni nu e în putere de a învinui de nepăsare, căci nu e o trădare. E o simplă depăşire a stării actuale. Dacă am căzut, e cazul să stăm jos, prefăcându-ne neputincioşi în faţa sorţii? Nimeni nu va avea de suferit mai mult ca noi. Noi ne asumăm mereu consecinţele. Forţa unei prevederi se arată fatală, dar înainte de toate – reală.
Remuşcarea nu şterge faptul, nu vindecă rana. Ea doar ne consolează inutil. Uneori, o încurajare ne descurajează mai tare. E nevoie să ne învăţăm să recunoaştem, să conştientizăm existenţa noastră obiectivă. E prea târziu. O simplă frază care ar schimba destinele atâtor fiinţe. Timpul este atît de rapid în mişcare, încît fiecare suflare ne croieşte drumul spre veşnicie.

Anunțuri