Mereu spunem că viaţa ni se înfăţişează ca un sacrificiu continuu, deşi rareori ajungem să îl cunoaştem cu adevărat.
Ce poate fi numit un sacrificiu? O renunţare? Un efort? Un act de devotament? Şi totuşi, această sacrificare este una voluntară. Deci, dacă o săvârşim, o facem din proprie iniţiativă şi nu avem dreptul la regret. Suntem atît de flexibili, încât orice decizie din exterior ne modelează. Totuşi, noi suntem cei care iau hotărârea finală, asumându-ne responsabilităţi. Noi facem sacrificii sau ele ne fac pe noi? Suntem creaţi din ele. Suntem produsul unei suferinţe. Rezultat al pornirilor oprite, al reflexelor stăpânite, al întregului secat. Înainte de toate, fiecare act similar trebuie să aibă un motiv nobil, nu o pornire iraţională.
Stau şi contemplu fără încetare. Tot mai des ne confruntăm cu confuzia dintre sacrificiu şi „pseudo-sacrificiu”. La drept vorbind, societatea noastră apreciază lucrurile premeditate, şi nu cele săvârşite din instinct. Această evaluare contrară ne lezează grav valorile veritabile. Sinuciderea devine o manifestare de curaj. De fapt, în adâncul acţiunilor se ascunde neputinţa, laşitatea. Cei demni de dispreţ ajung a fi „eroi”, fiind recunoscuţi unanim. De ce toate astea? Tocmai pentru că atunci când nu avem ce spune, vorbim fără întrerupere. Tocmai pentru că atunci când ştim, ne facem a nu şti. Tocmai pentru că atunci când simţim, ne ascundem sentimentele. Astfel, devenim victimele propriilor erori. Ne înecăm în suferinţă, neîndrăznind să facem un pas spre reformă. Frica îşi găseşte adăpost în sufletul nostru întrucât nu suntem apţi de sacrificiu.
Oare nu este această stare o probă psihologică de demnitate? Rezultatul este dovada curajului sau a laşităţii. Suntem generaţia care are posibilitatea de afirmare. Căutăm atuuri, având în faţă forţa supremă – sacrificiul.

Anunțuri