Fiecare dintre noi ajungem la momentul în care ne întrebăm cine suntem, ce facem şi spre ce ne îndreptăm. Paradoxal. Nimeni nu reuşeşte să răspundă prompt şi concret la această întrebare. De fapt, orice îndoială de acest gen este firească, naturală. Aceasta este evaluarea vieţii de până acum şi o testare a existenţei noastre posterioare.
Dubiile nu sunt altceva decât interogatoriile destinului, care ni se arată mereu curios, deşi ştie cu precizie ce va urma. Neîncrederea. Ezitarea. Şovăiala. Toate sunt consecinţele deciziilor. Orice hotărâre stârneşte mereu presupuneri bănuitoare. Totdeauna apare incertitudinea conştiinciozităţii atitudinilor. De ce avem mereu convingerea că noi stăpânim caracterul nostru şi nu el pe noi? Naivitate. Imaturitate. Ingenuitate. Toate sunt generate de incoerenţa raţiunii şi de neconcordanţa sentimentelor cu intelectul. Spiritul se pierde încătuşat în noi. Astfel devenim prizonieri ai propriei sorţi, prinşi în propria capcană. Dezacordul nesfârşit între formă şi conţinut apare ca o condamnare irevocabilă.
Existenţa noastră obiectivă se scurge secundă cu secundă, minut cu minut, oră cu oră. Avem impresia că trăim o accelerare a timpului. Evenimentele se succedă în galop. Amintirile sunt vânturate de realitatea, care se impune mereu. Şi acum, ce ne mai rămâne? Mai suntem noi cei care conduc lumea? Nu. Acum suntem simple mecansime. Fiecare ne îndeplinim funcţia cu cinste. Orice eroare e capabilă să ne ruineze prezenţa pe pământ. Suntem nişte infirmi cuprinşi de deznădejde, care au în faţă un singur fapt însemnat. A mai rămas un strop de speranţă, pentru că suntem la un pas de singura noastră certitudine – moartea. Ne resemnăm, o acceptăm, cu timpul – o şi îndrăgim.

Anunțuri