Timp epuizat. Gânduri învechite. Speranţe spulberate. Toate s-au concentrat într-o materie comprimată.
Mă urmăresc pretutindeni. Deşi nu mai văd niciun strop de lumină, am totuşi în spate o întreagă societate a umbrelor. Mă scrutează în interiorul fiinţei mele, devenite şubrede după atâtea tentative de dezvăluire. Simt o presiune care mă apasă. Mă sufoc în mediul în care eram odată fericită. Insuficienţă acută de oxigen. Îmi pierd memoria treptat. De ce? Am pătruns prea adânc în propria cunoaştere. Oare am păcătuit? Oare am mers împotriva legilor? Un glas îmi şopteşte încet că am trecut peste limită. Sunt liberă acum. Nu mă mai supun decât propriilor legi. Nu mai ascult decât verdictul meu. Nu mai ispăşesc decât propriile pedepse. Sunt invincibilă nu prin ceea ce creez, ci prin ceea ce sunt.
Orice concentrare este zadarnică acum. Privesc, dar nu mai văd. Ascult, dar nu mai aud. Odată cu încetarea mea, totul se opreşte. Nu mai există nimic, care să se împotrivească acestei amorţiri eterne. Sunt conştientă de confuzia produsă de mine. O fac din vanitate. Am ajuns la faza finală. Tocmai de asta nu mai pot evada din propriile teorii. Voi accepta cu supunere învinuirile de egocentrism. Mă aflu înrobită de propria creaţie. O singură explicaţie există. Domneşte dreptatea în lumea mea. Dependenţa societăţii de mine mă condamnă la singurătate veşnică. În acest punct apare o contrazicere de teorii. Legea bumerangului funcţionează, chiar dacă nu mai suntem pe pământ. Putem deduce cu uşurinţă că dimensiunea creată de mine nu este altceva decât microgravitaţia.
Suntem cu toţii suspendaţi în vid. Îmi răsună un gând rebel. Îmi promit să lupt până la pierderea cunoştinţei. Existenţa mea ar putea stimula pe cea colectivă.

Anunțuri