Viaţa nu trece în zadar. Mereu descoperim existenţa unor lucruri care ne cutremură. Graţie unora schiţăm un simplu zâmbet. Altele ne motivează să râdem până la lacrimi. Există desigur şi dezvăluiri care ne fac să plângem, să suferim. Dar noi, doar noi, fiinţele care se presupune că „posedă suflet”, reuşim să depăşim orice.
Chiar atunci când suntem moral suferinzi, izbutim să arătăm neafectaţi de problemele care în realitate ne macină, sfâşiindu-ne sufletul. Uneori, mă întreb dacă nu este oare aceasta o minciună pe care ne-o impunem nouă înşine. Oricât de paradoxal nu ar suna, punând în aplicare ambele „imagini”, începem să credem în neadevărul creat din dorinţa de a ascunde durerea lăuntrică. Astfel, ne formăm iluzia unei vieţe perfecte, care devine cu timpul reală. Premisele şi rezultatul capătă forma unei evoluţii a inconştientului. Masca, deşi prezintă în sine o figură falsă, înfăţişează „medicul spiritual”, propriul psiholog.
Orice fiinţă, oricât de dezamăgită nu ar fi, înglobează în sine un strop de speranţă şi de aspiraţie. Cu toţii suntem visători, iar visătorii nu renunţă nicicând. Tocmai în clipele când credem că nu avem scăpare, se iveşte o şuviţă de lumină, care ne restabileşte pofta de viaţă. Anume amintirile ne stimulează existenţa. Micile evenimente sunt motivaţionale, nelăsându-ne să ne cufundăm în hăul pesimismului.
Viaţa este o animaţie, un joc, mai concret-un zar. El se roteşte aleatoriu, căzând mereu perpendicular şi ilustrând cel puţin un sens al existenţei. Cele şase feţe ale zarului sunt echilibrul între Viciu şi Virtute. Odată născuţi, am acceptat invitaţia la viaţă şi avem obligaţia de a o trăi.