Deşi fizic ne-am schimbat atît de mult, am rămas aceiaşi copii blânzi, inocenţi şi visători. În pofida atâtor schimbări şi tulburări, ne-am conservat mica Personalitate. Am reuşit să o ţinem departe de gândurile ispititoare.
Rutina a încercat mereu să ne deruteze. Dezorientaţi pe treptele destinului, am descoperit o uşă. O mai văzusem, dar nu o recunoşteam. Imagini încurcate se derulau în faţa noastră. O priveam cu teamă, dar şi cu o curiozitate de copil. Ne-am asumat riscul de a o deschide. Am intrat în acea lume de odinioară: copilăria. E chiar ea. Cea care ne chinuie şi acum, răsfoindu-ne sufletul încă tânăr din corpul îmbătrânit. Mi-a fost dor de ea. I-am dus lipsa. Când am pierdut-o? Unde o lăsasem? E doar vina noastră. Ne-am lăsat absorbiţi de realitate, uitând de faptul că suntem copii şi suntem liberi să visăm. Zîmbim cu ochii umeziţi. Privim în jur. Am trăit tot acest timp în întuneric, neobservînd faptele însemnate. Uitasem să rostim „te rog”, pentru că preferam să facem orice singuri. Uitasem să spunem „mulţumesc”, pentru că refuzam ajutorul. Uitasem să trăim, pentru că timpul ne cam grăbise.
Suntem din nou aici. Un suflet de copil în lumea visului. Şi totuşi, nu mai regăsesc pe nimeni. Oricât nu aş încerca, e prea târziu. Trebuie să mă întorc. Dar de ce să nu îi readuc eu aici? Mereu există o posibilitate de a mă strecura în conştiinţa lor. Păşesc tiptil în sufletul lor şi îi răpesc fără a avea vreo remuşcare. Sunt alături de fiinţele iubite. Sunt acasă, în copilăria mea.

Anunțuri