Trăim sufocaţi de realitatea inevitabilă. Ipocrizia devine o valoare „proeminentă” în societatea noastră. Lucrurile infime şi simple nu sunt remarcate. Se obişnuieşte a se analiza totul la general, cu o superficialitate care se lasă simţită din ce în ce mai mult.
Un secol pierdut. O generaţie dezorientată. Un viitor dubios. Imoralitatea este cea care suferă o gradaţie ascendentă. Ritmul accelerat al întîmplărilor ne derutează. Mă simt străină în lumea mea. Nu mai există prezentul. Am pierdut noţiunea de „timp”. Înfrunt cu bărbăţie destinu-mi. Îi consimt irevocabilitatea. Ştiu că nu am dreptul la vreo răzvrătire, dar revolta lăuntrică îşi spune verdictul. Nu sunt o rebelă. Încerc doar să scot căluşul care ne asigură tăcerea, să eliberez societatea din robia, devenită cronică.
Uneori atât de mult. Uneori atât de puţin. Câteodată tot. Câteodată nimic. Şi totuşi, niciodată destul. Deşi el, timpul, ne determină viaţa incontinuu, suntem incapabili de a-l măsura, de a-i stabili preţul, de a-l evalua. Nu izbutim nicicând să stabilim un echilibru durabil care să îl ţină inert. Zi de zi se refuză dreptatea, se condamnă sinceritatea, se blamează onestitatea. Iar noi suntem osândiţi de această societate guvernată de minciună. Orice gând este un act de trădare. Orice părere e în afara legii. Orice cuvânt e un pas spre suicid forţat.
Asfixiaţi de nedreptate. Răpuşi de iremediabil. Capturaţi de actualitate. Suntem sclavii secolului XXI.

Anunțuri