Sunt oare visele noastre produsul imaginaţiei unui copil sau prevestiri ale viitorului?! Până mai ieri nu credeam în ele şi nu le acordam nicio atenţie, însă…astăzi totul nu e la fel.
Adorm cu gândul la trecut, visez viitorul, mă trezesc în prezent. Ajung uneori să nu mai pot face diferenţa între realitate şi fantezie. Timpul trece şi nu reuşesc să obţin sentimentul zilei de astăzi. Mereu mă grăbesc şi nu reuşesc să capturez amintirile. Noapte de noapte visez acelaşi chip. Zi de zi mă gândesc la el. Îl văd aievea, dar nu îmi vorbeşte. În fiecare seară aştept somnul în speranţa că îl voi revedea. A devenit mai mult decât o simplă obişnuinţă, ba chiar o atracţie inexplicabilă. Nu aş fi crezut niciodată că mă pot trezi pentru a adormi. Trăiesc cu nădejdea că într-o zi imi va vorbi. Acel zâmbet de copil încă „atât de copil” îmi oferă mai mult decât am nevoie.
Şi totuşi, am ajuns dependentă…de chipul din vis. Doar el mă motivează să lupt, să vreau, să cer, să aspir, să iubesc, să dau şi să…visez. Devenită sclava propriei imaginaţii, iubesc mai mult ca niciodată. Iubesc chipul. Iubesc lumea. Iubesc tot. Adorm cu gândul la ce voi visa. Mă trezesc cu gândul la ce voi trăi.