Acum că vara s-a instalat deja comod în calendar, simt o nostalgie fără margini. Simt dorinţa nestăvilită de a merge la ţară. Aveam încredere că timpul are puterea de a tamadui rănile. Totuşi, realizez că odată cu timpul scurs simt tot mai mult lipsa bunicilor. Mi-e dor de zilele de vară petrecute la ei. Mi-e dor de mărul bătrân din grădina lor. Deşi era deja străbunicul celor din jur, ne bucura în fiecare vară cu roade din care savuram cu placere. Acum că nu mai sunt bunicii, el simte mai mult ca niciodată absenta unui părinte iubitor. Zic „părinte”, pentru că mărul nu duce lipsă de îngrijire, ci de protecţia unei colibe făcute de bunici, care erau mereu în aşteptarea nepoţilor. Mi-e dor de zecile de apeluri nepreluate de la ei în absenta noastră, de discuţiile lungi între mama şi bunica, de numeroasele invitaţii de a-mi petrece vacanţa la ei, de insistenţa bunicii de a-i aduce diplomele pentru a se lăuda vecinelor. Deşi tac, în fiecare noapte, înainte de a cădea într-un somn adânc, revăd clipele copilăriei. Paradoxal, majoritatea amintirilor plăcute au avut ca gazdă casa bunicilor. Ograda lor, grădina lor, pereţii lor sunt cei care m-au crescut. Mi-e dor de beciul pe care mă aşezam comod şi îmi făceam lectura zilnică în compania pisicilor care apăreau în ogradă peste noapte. Mi-e dor de explicaţiile bunicului la întrebări „filosofice” de tipul „De ce unele raţe se numesc mute, dacă oricum toate tac?”. Mi-e dor de povestirile lui din timpul războiului, de suferinţa retrăită pe parcursul discuţiei. Aş mai vrea ca măcar o zi să mai fiu în acea localitate de la nordul Moldovei în prezenţa lor. Aş vrea încă o clipă să îmi „crească urechile” în urma laudele lor, să mă simt protejată de ei, să mă simt aşteptată seara după joacă. Nu pretind ani. Ba chiar m-aş mulţumi cu doar o zi. Mi-e dor de întrebarea zilnică a bunicii: „Ce mâncare vreţi să vă fac mâine?”. Mai vreau să am posibilitatea de a spune „orez cu lapte”, în timp ce sora mă contrazicea, zicând „tocmagi cu lapte”. Noaptea mă întrebam oare cui îi va da prioritate bunica. Încercam să mă trezesc mereu devreme, să fiu prima care va afla. Bunica ne iubea prea mult pentru a nu satisface capriciile ambelor nepoate. Îmi aduc aminte cu plăcere de rugămintea-mi zilnică de a mi se da şi mie „mâncare ca la toţi” când plecam în aşa-numitele expediţii întreprinse în stâncă. Mi-aş mai dori să am ocazia să-i mai mint încă o dată pe bunici, spunându-le că nu am depăşit niciodată limita satului. Vreau să mai aud vocea care ne certa că jucam şi duminica cărti cu bunelul. Mi-e dor de lecţiile de viaţă primite de la bunica, care spunea că prioritatea de bază a unei domnişoare este demnitatea.
Anume lor le datorez meritul de a iubi munca fizică. Acolo mi-am descoperit şi ocupaţiile preferate: să tai lemne cu bunelul, să dezghioc porumbul cu mâna, să car apă de la fântână. Fiecare colţişor din casa bunicilor rămâne a fi pe veci o parte din mine. Bunica îmi ştia biografia pe dinafară, memorizând toate produsele de la care aveam alergie, evitându-le cu multă grijă. Ştia cum să îmi stăvilească dorul de părinţi. Ştia cum să mă mintă frumos. Ştia totul…
Până acum renunţ să fac unele lucruri din teamă că ea mă vede de sus, deşi niciodată nu mi-a atribuit mie vina poznelor mele. La ei am cunoscut gustul inconfundabil al dulceţurilor de struguri, prune şi trandafir. Tot aici mâncam nuci verzi din mâinie lor. Ei erau persoanele mereu solidare cu mine, acceptând să folosească în prepararea mâncării peştele prins de mine din iaz. Uneori renunţam chiar eu să mănânc supa de peşte, dar ei nu işi permiteau niciodată. Doar ei puteau să accepte puişori şi răţuşte gâtuite, întelegând că le striveam din prea multă pasiune depusă într-o îmbrăţişare inocentă. Ei sunt cei doi îngeri care mi-au vegheat fiecare pas şi continuă să o facă şi acum.
Victoriile mele sunt ale lor. Luptele câştigate sunt pentru ei. Deşi am crescut, rămâne un vis neatins, pe care speram să îl împlinesc în vara în care bunica s-a stins din viaţă: nu am reuşit niciodată să mă trezesc înaintea bunicii. Acum că anii au trecut şi amintirile şi-au găsit un loc stabil în sufletul meu de copil, am decis să iau cu mine un simbol al lor: lampa verde cu gaz a bunicilor, care a fost martora nopţilor nedormite pentru mine.

Anunțuri