Oamenii nu visează în speranţa de a produce schimbări, nici de a provoca variaţii, ci pentru a crede într-o eventuală evoluţie. Aspiraţiile nu reuşesc să accelereze trecerea spre altă etapă a vieţii, nu reuşesc să ne preschimbe în fiinţe primare – copii, nu au destulă influenţă pentru a încetini cursul vieţii. Deşi visurile nu îşi fac niciodată publică identitatea, nu îşi prezintă paşaportul la hotarul dintre raţiune şi spirit, fiind valabile pentru toate naţionalităţile şi sexele, au şi ele o vârstă. Faptul că nu recunosc că le expiră şi lor termenul creează confuzia între dorinţa copilărească şi ambiţia matură.
Oamenii rămân copii atâta timp cât continuă să viseze. Anume aspiraţia este cea care determină vârsta unui om, pronunţând verdictul asupra destinului. Această evadare din rutină este marca atmosferei învăluitoare a eternităţii, absorbită de individ prin toţi porii.Scuzele zilnice ca timpul, mediul şi circumstanţele sunt ţărâna care acoperă ultima adiere a unui vis, care face să se evapore ultimul sentiment. Fiecare seară, înainte de somn, aştept o „viaţă nouă”, o nouă provocare. Visul este acea şansă care ne dă voie să călătorim oriunde, să facem lucruri pe care nu ni le imaginam, să resimţim libertatea.
Fiecare dimineaţă este o foaie deja scrisă parţial. Deşi îmi doresc să încep o alta, visul din noapte rămâne pecetluit, privându-mă de un nou început. Odată trezită din somn, nu mai am certitudinea zilei de astăzi, gândindu-mă deja la cea de mâine. Orice vis neîmplinit rămâne în suflet şi mă macină, aşteptându-şi rândul, încercând să treacă înaintea celorlalte. Uitarea este moartea aspiraţiei, lacrimile conştiinţei, suspinele timpului.

Anunțuri