Cînd aprind lumina într-o cameră cufundată în întuneric, totul îmi pare neobişnuit. Anume faptul că întunericul dispare. Odată cu evaporarea lui, se face observată şi lumina. Este oare logic să căutăm răspuns la întrebări care nu speră la niciun răspuns? Şi totuşi, de ce întunericul dispare odată cu apariţia luminii? Oare întunericul este cel care pleacă mai întâi şi apoi vine lumina? Sau e tocmai invers? În fine, bezna chiar ne părăseşte sau ea stă mereu în spatele „zilei”? Înclin să cred că relaţia lor de interdependenţă e similară cu cea dintre Soare şi Lună. Unica diferenţă ar fi că aştrii nu sunt perfecţionişti, nu tind să fie autoritari, mulţumindu-se cu clipe scurte de glorie. Ei se tolerează reciproc. Prezenţa unuia nu exlude pe cea a celuilalt.
Omul e o creaţie neinspirată din punct de vedere al scopului: concilierea luminii şi a întunericului. Mereu suntem prinşi între extreme, încercând zadarnic de a stabili o conexiune între „ego” şi „alter ego”. Eşecul cu care se soldează încercările noastre ar trebui să ne distrugă, dar suntem prea tari de fire ca să ne lăsăm purtaţi de flux. Dacă suntem diferiţi mereu, suntem în mod obligatoriu şi ipocriţi? Rămâne să apelăm la conştiinţa întregii lumi, la cea a tuturor şi a fiecăruia. Nicidecum în speranţa de a găsi un răspuns, ci de a apela la darul de a gîndi.
Şi totuşi, cred că întunericul nu s-a dus nicăieri. El e reversul luminii. Oricât nu am încerca să evadăm dintr-o lume, ea ne ţine mereu legaţi de ea. Fie prin prisma amintirilor, fie a regretelor, fie şi a lacrimilor.

Anunțuri