bStau în inima necuprinsului. Sunt prizonieră în acest infinit alb în speranţa recreării propriei fiinţe. Decembrie a venit ca o dezlegare a tăcerii în intreg universul. Raţiunea e suprimată pentru câteva clipe. Alunec tiptil în visul unei nopţi de iarnă. Misterul rămâne a se revela în sine, iar eu vreau mai mult. Imi lipseşte mereu sentimentul desăvârşirii. Nu mă mai mulţumesc cu simpla condiţie de a supravieţui, ci tind să proiectez lumină în bezna din jur. E oare nefiinţa destinaţia esenţială sau doar un abis inevitabil?! Mă sfiesc de atâta spaţiu. Am sentimentul libertăţii nedorite. Imi vine, aşa, brusc, tentaţia de a sparge formele vieţii, de a mă avânta în iraţional, de a purcede negreşit la acel „destin monumental”. Toţi sunt în căutarea continuă a unei configuraţii ideale. Eu îmi doresc totul. Eu îmi dorec sinele propriu. Şi cel etic, şi cel practic, şi cel politic, şi cel creator… Acum ca niciodată cred cu înverşunare în organicism. Fulgii, avându-şi şi ei suflul, se lasă tandri în mâinile noastre, se lasă striviţi de căldura-ne, pierzându-se topiţi de porii neştiinţei noastre umane. De altfel , ca şi ei, nu reuşim niciodată să ne exploatăm sinele propriu care e în continuă expansiune.

Anunțuri