copilul cosmosuluiDac-aş fi cosmonaut, aş avea doar un zbor: primul şi cel din urmă. La doar 8 ani mi-a fost spulberat visul de a zbura în cosmos. Eu nu îmi doream să îl cunosc pe Moş Crăciun, nici să fiu vânzătoare la magazinul “Bucuria”, nici măcar să devin învăţătoare. Eu vroiam să zbor în cosmos şi acest lucru era comod pentru bunici care mă motivau să mănânc ca să cresc mare. Şi la ce bun să cresc eu mare? “Alexandrina, cum crezi, e mare cosmosul?, mă întreba bunica”. Eu încuviinţam cu un gest de copil pedant care ştie singur absolut totul. Nu e vorba că nu aş fi ştiut, dar eram şi foarte arogantă nu doar prin cuvinte, ci şi din priviri mi se citea ignoranţa apărută din senin, nemoştenită de la nimeni. “Vezi, cosmosul e mare şi, ca să te primească în el, trebuie să fii şi tu mare!”. Am mâncat eu mult în acea perioadă. Cred că se văd şi acum rămăşiţele sârguinţei de a corespunde standartelor impuse de cosmos. Acum mă întreb, oare care ar fi ele? 90-120-90? Absurd. Abia pe la vreo 6 ani şi-a făcut apariţia şi logica. Atunci eu am înţeles că bunica mă minţea: cu cât eşti mai mic, cu atât mai mare este probabilitatea că vei accede în cosmos. El mă atrăgea nu prin planete, stele, meteoriţi, ci prin simplul fapt că era absolut Necunoscut. Trăieşti o viaţă întreagă, de 8 ani, cu gândul că într-o zi, vei zbura în cosmos. Şi iată că după o boală lungă, ţi se spune cu un ton ironic, că starea sănătăţii e mult mai bună, dar în cosmos nu vei zbura oricum niciodată. Eram prea derutată ca să înteleg noţiunile complicate expuse de medic. Mai târziu, am aflat că tensiunea arterială şi numărul bătăilor inimii sunt total nepotrivite pentru a putea deveni cosmonaut.
Acum că ştiu că eu niciodată nu voi fi cosmonaut, eu nici măcar nu îmi fac paşaport român. Nici Tratatul de la Vilnius nu îl aştept cu nerăbdare. Chiar dacă voi avea regim liberalizat de vize, oricum eu rămân să îmi aduc cosmosul acasă, pentru că el există în fiecare dintre noi. De ce anume cosmos? Pentru că e una dintre zonele mai puţin explorate şi practic neînţelese de omenire. Tocmai aşa suntem şi noi… neînţeleşi, atrăgători şi, cel mai important, atât de distanţi.
Până la urmă, nu e de vină medicul că eu nu voi zbura în cosmos, ci limitele interioare pe care mi le-am impus. Şi totuşi, cum zic mamele: “Eu te-am făcut, eu te ucid ”, eu îndrăznesc să parafrazez: “Eu mi-am creat limite, eu le voi distruge”.

Anunțuri