feelingsDacă nu spun, nu înseamnă că nu simt. Dimpotrivă, simt prea mult pentru a mai putea spune tot. Iar dacă nu aş spune tot, mi-ar părea nimic.
Şi dacă s-ar declanşa în mine o revoluţie a amintirilor şi nu m-aş mai putea opune impulsului de a vorbi? Şi dacă mâine mi se dezleagă graiul? Şi dacă în curând îmi este scos căluşul? Şi dacă voi renunţa la tăcere?
Acoperirea adevărului cu vălul cenzurii nu este decât o reacţie de autoconservare, devenită reflex şi infiltrată în ADN. Am suferit prea mult de pe urma sentimentelor împărtăşite. Am plâns îndelung în consecinţa destăinuirilor impasibile. Dar oare prea mult pentru a tăcea? Sau poate a venit timpul ca să fie curmată tăcerea?
Cred că voi întrerupe tăcerea mai târziu. Până atunci, mai aveţi să o ascultaţi zile, luni, poate ani. Şi totuşi, aş mai avea ceva de spus atunci? Nu cumva mi s-ar acutiza starea şi aş deveni incurabilă? Sau poate aş fi lipsită de sentimente şi nu aş mai avea ce spune?
Sentimentul respiră prin porii ţesutului emotiv, dar poate să se răsufle oricând. Tocmai de asta, eu îi voi crea o forţă de securitate, care să îi limiteze evadarea din fiinţă. Şi totuşi, tăcerea merită a fi curmată…măcar şi periodic, în speranţa că vom asigura prezenţa sentimentului.

Anunțuri