micuSe făcea că am ramas în mijlocul străzii singură. O fată de 6 ani în plină noapte. Parcă ploua, dar şi ningea. Vedeam cam nedesluşit că sunt doar picături de ploaie care cădeau din cer, de parcă s-ar fi spânzurat şi ele sufocate. Totuşi, aveam acea impresie că sunt fulgi. Absurd. Acum încerc să revăd acea imagine. Deşi ploaia îmi pare liniştită, cea de atunci mă sufoca. Mă prinsese în ea şi mă roteam la infinit, nereuşind să evadez din ea. Îi creştea intensitatea şi devenea tot mai greu să respir. Ploua incontinuu şi sunetul cadenţat al stropilor îmi tulburau liniştea. Şi mai eram şi singură. Atât de mult îmi era frică. Mergeam repede prin mijlocul străzii şi nu desluşeam de unde veneau acele lumini ambigue. Mă orbeau de tot. Parcă se făcea că ploaia mă trădase, descoperindu-mă lumii în totalitate. Eram supărată pe ea. Îmi distrusese toate teoriile privind normele comportamentului în public pentru propria siguranţă. Acum era deja inutil să zâmbesc, căci s-au spulberat toate iluziile create în jur. Aveam acel sentiment că am fost dezgolită în plin public şi toţi mă priveau stupefiaţi. Mă cuprinsese un fior de frică, sau de incertitudine, sau de nedumerire. Vroiam să ţip. Acolo, în mijlocul ploii, al străzii, al luminilor. Nu era nimeni în jur şi nu era cine să mă oprească să strig, dar…nu aveam voce. Poate că nu vocea îmi lipsea, dar…
Brusc, am deschis ochii speriată. Acel fior rămăsese încă mult timp, căci nu recunoşteam locul. Mi-am revenit puţin şi am realizat că sunt în acelaşi pat şi văd aceeaşi lampă ca în fiecare zi. Aveam nevoie de cineva sa mă strângă în braţe, dar să nu îmi încurajeze panica. Cine alta decât Micu’? Am intrat încet în odaia ei de teamă să nu o trezesc. Dar ea nu dormea. Deşi stătea liniştită în pat, avea chipul senin, îmbrăţişându-mă cu privirea. Încă de atunci cred că ea simţea tot şi mă aştepta. În acel moment nu mai era nevoie să îi spun nimic. Ea ştia, ca întotdeauna, totul.

Anunțuri