lizaCând privesc câteodată într-un singur punct, mi se întâmplă să nu ma ştiu cine sunt , să nu mai recunosc locul în care mă aflu, să nu îmi amintesc nimic din ce a fost. Pentru câteva clipe eu devin o persoană străină mie însămi, renunţând la identitate şi cod genetic. Uit cu neruşinare trecutul şi mă las absorbită de prezent. Instinctul de a mă feri de anterioritate îmi dă o stare de acalmie, dar care e prea scurtă pentru a putea rămâne liniştită mereu. Această contradicţie, devenită cronică, între ce a fost şi ce e acum mă epuizează şi mă instigă la durere. Mai sunt şi regretele. Şi dorul. Şi amintirile. Dar de fiecare dată mă trage o forţă în prezent şi mă trezesc cu capul lipit de perete. Aşa, somnambulă cum sunt, păşesc în imediata clipă, asumându-mi riscul dezamăgirii. Iar ea e punctuală. Nu îşi caută voaluri să se ascundă, nu îşi mai tăinuieşte nici măcar goliciunea. Nu se lasă aşteptată, ci vine la timp, odată cu amintirea. Şi atunci, aflată în faţa oamenilor prezentului, şi nicidecum ai trecutului, îmi aştept sentinţa. Aştept să se bifurce amintirile noastre, căci ele nu convieţuiesc nici în acelaşi spaţiu, nici în aceleaşi caractere. Şi acum, nu mai rămâne decât resemnarea. Ne întoarcem mereu la amintiri, iar ele ne fură atâta prezent. Voi, oamenii prezentului meu, staţi pentru totdeauna aici, lângă mine, să nu mă mai ostenesc evocând trecutul de mâine, adică prezentul de azi, în singurătate. Şi totuşi, ce păcat că amintirile nu ne sunt comune…

Anunțuri