inimaAm intrat în camera pe care o ştiam pe dinafară. Îmi părea atât de schimbată. Parcă nu mai avea acelaşi aer copilăresc. Simţeam că într-o zi am îmbătrânit cu luni, ani, ba chiar secole. Tot mai aşteptam să mă întâlnească, să mă cuprindă, să râdă de păru-mi dezinvolt, să facă glume pe seama mea. Chiar vroiam să îi răspund supărată, dar, de fapt, flatată, că nu mai vin dacă mai obiectează ceva. Acum era altfel. El ocupase locul discurilor pe care le ascultam. Acum nu mai cânta, ci se cufundase într-o tăcerea care mă durea. Nu îmi mai făceam griji să nu ne audă vecinii. Încet, încet, salonul se împăienjeni şi tot ce vedea era de o absurditate acută. Parcă o ceaţă îmi cuprinse retina şi nu puteam să desluşesc nimic.
Camera noastră, unde ne certam, unde ne împăcam, unde ne erau închise amintirile, mirosea a lumânări epuizate. Deşi iarnă afară, mă sufoca acel spaţiu, chiar dacă aerul era la fel de familiar. Tot mai credeam că visez, sperând că mă îmi va lua un creţ, şi îl va întinde ca pe un resort, spunându-mi că voi avea copii frumoşi: băieţi ca el şi fete ca mine. Da. Ca mine, adică ca băieţii. Mulţimea mi-l furase pentru o clipă, dar când apărui, devenise din nou al meu. Totul se concentrase în jurul lui, ca în zilele de şcoală. Sofaua, pe care ne căţăram de câte ori rămâneam singuri, era acum altfel. Mă susţinea cu greu, dar mă şi împingea să merg spre el. Era atât de aproape, ca niciodată. Trandafiru-i alb îi stătea atât de bine, încât în cap deja se derula un scenariu de nuntă. Da. Un soţ iubitor, un tată haios, un prieten incomparabil. Zăceam lângă el, răvăşită de amintirile care mă cuprindeau. Îmi apăreau dezordonate, pe secvenţe. Nu mai reuşeam să prind nimic din realitate, decât chipu-i plin de regret, dar nicidecum de resemnare. Încercai să îmi desprind mâna de masă, dar aceasta mi se încleştase de tot.
Apăru şi ea. Era o altă femeie. Lacrimi uscate de atâta timp, încercări soldate cu eşec, dezamăgire. Doamne, de ce apăruse atunci? Ştiam eu că ţinuse atâta la mine. Dar chiar atât cât spunea? Venirea mea era o sărbătoare, dar acum…nimic mai mult decât rămas bun. Mă tulburase atât de mult. Cuvintele nu mai aveau loc, căci suferinţa îi luase locul pentru totdeauna. Şi va fi aşa mereu…din ce în ce mai greu să cred, să plâng, să îmi amintesc, să respir aşa…singură. Şi parcă el mă chema mereu spre sine. Nu doar că nu îmi era frică, dar aveam aceeaşi pornire de a sta la infinit lângă el. Să mă simt protejată încă o dată. Să îi mai plâng încă o dată pe umăr. Să mă las liniştită de el. Mi-aş fi dorit să se fi oprit timpul şi sa dureze la infinit despărţirea, dar să nu se încheie niciodată. Să trăim sub semnul incertitudinii eterne, întinşi alături. Să nu vorbim, dar să simţim ca de atâtea ori.
În câteva clipe odaia se umplu de chipuri atât de cunoscute. Îmi era silă de mine însămi, căci vroiam să dispar. Nu ştiu cum am ajuns afară, dar zăpada bolnavă mă orbea. Ea era de vină: zăpada fatală. Drumul işi pierduse orice înţeles. Nu mai eram acel copil lângă el, dar unul îmbătrânit peste noapte…

Anunțuri