postsovieticÎncă de când mergeam în picioare pe sub masă, de când abia învăţam să articulez cuvinte, ştiam vag îmbinarea “Uniunea Sovietică”. O auzeam atât de des, încât nu m-aş mira să aflu că aş fi rostit-o şi în somn. Cel mai frecvent auzeam bătrâni, vorbitori de limbă rusă, spunând “Эх…если бы мы были в советском союзе и сейчас, всё было бы по-другому”. Deşi habar nu aveam ce vor să spună prin asta, acum realizez că aveau şi puţină dreptate. Perfectă formularea lor. Or, “по-другому” nu înseamnă în mod obligatoriu “лучше”. Pe alocuri am pierdut, iar undeva am câştigat. În pofida oricăror consecinţe postsovietice, esenţial rămâne un lucru: sîntem conştienţi şi responsabili de schimbare.
Cronica noastră greşeală este că, din dorinţa de a schimba ceva, renunţăm la părţile bune ale trecutului şi le înlocuim cu altele mai puţin reuşite. Cred că la fel a fost şi cu Uniunea Sovietică. Schimbarea a fost benefică, dar prea “peste noapte”. Deseori mă întreb cum se simte un puşcăriaş când află că a doua zi iese din închisoare. I se dă libertatea în momentul în care el nu mai ştie la ce i-ar folosi. Aşa s-a făcut şi cu noi: s-a uitat sau s-a făcut a uita de aşa-numita “perioadă de adaptare”, neglijându-ni-se psihologia.
Nu doar faptul că m-am născut într-o Moldovă liberă legal, ci şi faptul că am fost crescută pe timpul altui sistem, îmi atribuie calificativul de “copil postsovietic”. Acum chiar nu mai contează că guvernările poate se asemănau sau că în spate era acelaşi sistem, ci doar ideea că am avut iluzia libertăţii anume în clipa decisivă. Mereu Ea, libertatea, a fost cea care a avut de suferit, fiind dusă mai totdeauna în extreme.
Noi, copiii postsovietici, credem în libertatea exprimării, a conştiinţei, a alegerii şi, într-un cuvânt, credem în propria libertate. Şi dacă Spinoza spunea că “liber este lucrul care există numai din necesitatea naturii sale şi care de la sine se determină să lucreze”, noi sântem conştienţi de libertatea noastră şi ne-o asumăm întru totul.

Anunțuri