famAzi a fost încă o zi “nu ştiu cum”. Obişnuiesc să cataloghez drept “nu ştiu cum” clipele cu multe amintiri care vin de-a valma şi mă derutează. Şi mai au aceste momente proprietatea de a te provoca să descoperi “lumea de ieri” din perspectiva prezentului.
Deocamdată mă opresc la visul meu de la amiază. Când m-am trezit aveam nasul transpirat, aşa cum era întotdeauna când adormeam lângă mama sau tata. Nu că nu m-ar adormi ei şi acum, dar se întâmplă mai rar. Cum spuneam, am avut un vis. Se făcea că alergam cu mama, tata şi C. pe malul mării. Era timpul în care noaptea devine treptat dimineaţă. Şi imaginile erau atât de exacte, încât pentru o clipă parcă şi ai mei întineriseră, parcă eu cu C. eram încă cufundate în iluziile şi plăcerile copilăriei. Şi tot ca atunci, ca în dimineţile de vară la mare, în orele în care litoralul dormea şi el încă sub impulsul întunericului care îl părăsea, noi alergam cu îndârjire.
În copilărie alergam pentru a-mi regla respiraţia, fugitul fiind o altă strategie de-a părinţilor. Aveau ei un dar aparte de a mă minţi…atât de subtil şi plăcut. Până şi C. nu înţelegea pe atunci ce se întâmplă, dar avea motivaţia de a se trezi devreme de tot şi a merge cu noi. Cred că şi acum ai mei încă mai “profită” de entuziasmul pe care ni-l transmit, dar abia urmează să descoperim ce “conspiraţii” ne fac. Întrucât jucam şi fotbal, urma să fac atletică, lupta cu mine nu era tocmai uşoară. Or, tata rezista mereu. El ştia că aş fi ales să cad fără cunoştinţă decât să fiu învinsă. Iar atunci când El simţea că nu mai pot, încetinea puţin şi mă făcea să cred că sunt în faţă.
Şi unde mai pui că m-am însănătoşit, deşi după multe veri de alergat. Totuşi, pentru mine nu asta a contat cel mai mult, ci implicarea întregii familii în procesul meu de însănătoşire. Cu certitudine mulţi ar fi renunţat, dar ei nu au făcut-o. Sunt sigură că au plâns mult în acea perioadă, dar eu nu i-am văzut (decât o singură dată). Rămâne să trăiască doar cel care luptă, cel care acceptă provocarea şi cel care are echipă care îl susţine. Partea psihologică e cea mai grea, dar sentimentul de a lupta cot la cot cu Cei dragi te propulsează involuntar spre victorie. Familia mi-a dat o singură opţiune: LUPTA.
P.S. Visul a fost o retrospectivă.

Anunțuri