bike1Am învăţat că timpul nu este nici pe departe factorul distrugător al fricii, ba chiar agentul declanşator. Teama se alimeantează cu nopţi şi zile de nelinişte şi renunţare.
Făcând o retrospectivă, “relaţia” mea cu bicicleta e una destul de veche. Se mai derulează şi acum în minte imagini: un copil încearcă să îşi menţină echilibrul pe două roţi, dar nu îi reuşeşte. Plânsete de disperare. Vecini nemulţumiţi. Încurajări nemotivante. În fine, cuvântul-cheie e “posibil”.
Şi vine un timp când renunţăm la tot ce era mai plăcut pentru noi. Nu o facem în favoarea unor lucruri mai utile, ci doar alegem provocările. Şi facem bine, după mine.
Dacă nu aş fi renunţat la bicicletă, nu aş fi simţit “reîntoarcerea” ei în viaţa mea. Expresia “redescoperirea bicicletei” e absolut valabilă în cazul meu, căci ieri nu ne puteam separa. M-am “reîndrăgostit” de ea în altă ţară. Totuşi, poate că nu am fost despărţite niciodată. Poate e acea dragoste care stă mereu în suflet şi, întrucât nu a fost încă detectat organul cu numele de “suflet”, iubirea reînvie în mod aleatoriu.
Frica de a reveni la bicicletă m-a oprit ani de-a rândul să fac pasul. Ieri l-am făcut, dar mai rămâne şi “follow up-ul”. Această destăinuire de “major fără 8 zile” îmi este promisiunea că mă angajez din nou într-o “relaţie” cu bicicleta. Nu vom mai avea pause, căci “ochii care nu se văd” prind fobie.

Anunțuri