tearsDeseori am senzaţia că existenţa noastră nu este nimic altceva decât o plenitudine neîmplinită, căci luptăm pentru a avea mai mult, dar pierdem pe drum cele deja dobândite.Cu siguranţă oamenii fac parte din ciclul cosmic, dar oare toţi îl parcurg sub semnul aceleiaşi suferinţi? Un lucru aparent insolit e faptul că omul îşi caută singur durerea. El nu mai aşteaptă ca suferinţa să vină de la sine, ci o provoacă el însuşi. S-ar zice că asta se întâmplă pentru că ar vrea să grăbească confruntarea cu inevitabilul. Sau poate că se identifică cu suferinţa. Totusi, înclin să cred că fiinţa umana şi suferinţa sunt două unităţi complementare , poate chiar interdependente.
Desigur că există suferinţe absolut ineluctabile, dar acestea sunt prea puţin numeroase pentru a ne aduce în starea în care ne pomenim adesea, când se pare că nu mai putem rezista niciunei realităţi. De aceea, din instinctul unei victimizări inconştiente şi din dorinţa de a accede în Necunoscut, omul alege să sufere. El nu doar alege să sufere, ci alege să îşi perpetueze suferinţa în timp. Or, suferinţa e un detaliu psihologic convenabil, pentru că e atât de flexibilă, încât poate deveni lesne pretextul unui eşec. În pofida tuturor încercărilor de a evita şi de a combate suferinţa, ea înseamnă mai mult decât unele bucurii. Ea are puterea de a ne propulsa şi, de ce nu, de a deveni tenacitatea de mâine.

Anunțuri