camusssssnu mi-a rămas decât cerul. atât de solitar acum. i-am rămas doar eu în plină zi. noaptea mă va uita din nou, înşelat de spectatorii efemeri. de fapt, periodici (din noapte în noapte). poate că în una din ele îl vor părăsi irevocabil. şi atunci îmi va aparţine cu toată integritatea-i infinită. şi umbre pretutindeni. mă-nfior mereu la auzul reverberaţiilor emise de nicăieri. mi-aş mai dori acum ca timpul să se suspende, or nu ştiu pentru ce durată. absurd să estimez durata acestei sistări, căci aceasta presupune ieşirea completă în afara timpului.
tot mai simt cum pluteşte ceva în aer. deşi indefinibil, e o prezenţă care îmi învăluie fiinţa şi îmi copleşeşte toate simţurile. m-a şi imobilizat pentru 3 zile la pat. cred că mâine ies din strâsoarea asta. acum cea oprimantă. mâine cea eliberatoare. înţeles-am deja totul. cică mâine îmi voi preţui mai mult libertatea, de rând cu întreaga existenţă, tocmai pentru că am ştiut ce înseamnă a fi privat de ambele. pe dracu’. nu ştiu ei de câte ori mi-am încătuşat viaţa de bunăvoie. aceeaşi stare nu schimbă nimic. ea doar acutizează.

Anunțuri