11745844_1177601795589124_6918817269651772704_nNu mi-a rămas decât ploaia. Unica care mă deplânge de o habă de vreme. Unica care continuă să empatizeze cu mine. Obișnuiam să mă trezesc de la zgomotul ei infernal în fiecare noapte. Tot ploaia mă legăna în brațele ei umede și reci, luptând să mă izbăvească de agitație. Doar ea reușea să îmi înece rutina.

Acum nu mă mai trezește ploaia. Acum ploaia s-a încuibat iremediabil în mine și se desfată ea în brațele mele. De câte ori merg să dorm, ea mă însoțește fără să îmi reproșeze nimic. Fără să îi mai pese de nimic. De nimeni.

De curând am fost nevoită să parcurg toate structurile birocratice posibile să îmi aranjez permisul de ședere pe tărâmul ploii. Se pare că și ploaia a pribegit de-a binelea în acest răstimp. M-am pomenit într-o zi că vreau să o alung din mine. Am renunțat neputincioasă. Ea și-a redobândit cetățenia și s-a mutat în mine pentru totdeauna.

Anunțuri