Category: Books


Micul Print„Micul prinţ” de Antoine de Saint-Exupery este, cu siguranţă, cartea care m-a marcat încă din copilărie. Dacă e să mă gândesc ce anume m-a atras, presupun că anume faptul că mă regăseam pe alocuri în personajul micului prinţ şi acea proprie lume a eroului. Recitită de încă vreo 3 ori, cartea mi-a dezvăluit alte aspecte şi, probabil, peste câţiva ani, voi descoperi ceva care rămâne latent pentru moment.
Nu ştiu cu ce intenţie, dar Jean-Pierre Davidts a decis să scrie un eventual răspuns operei lui Saint-Exupery, intitulând cartea „Întoarcerea micului prinţ”. Mă gândeam că e o metodă foarte convenabilă de „a parveni” în lumea literaturii, apelând la un roman deja de succes. Astfel, cei care l-au îndrăgit pe micul prinţ vor fi curioşi să îl cunoască şi în ipostaza unui adolescent. Totuşi, deşi sceptică la început, „Întoarcerea micului prinţ” m-a convins că merită atenţie.
Cartea este un răspuns la apelul naratorului din „Micul prinţ” („Aşadar, dacă un copil vine la voi, dacă râde, dacă are părul de aur, dacă nu răspunde când i se pun întrebări, veţi ghici uşor cine este. Atunci, fiţi buni, vă rog, nu mă lăsaţi pradă tristeţii, ci scrieţi-mi de îndată ce s-a întors.”). Toate acestea fiind spuse, lucrarea scriitorului canadian este justificată şi reprezintă „continuarea” cărţii menţionate anterior. Pe parcursul operei, micul prinţ este în căutarea unui vânător de tigri, întâlnind un ecologist, un om de publicitate, un statistician, un gestionar, Omul Verde, o fetiţă şi alte personaje. Fiecare dintre aceste întâlniri, ca şi în cazul celor din „Micul prinţ”, prezintă o lecţie valoroasă, de această dată în contextul contemporan.
P.S. Cartea este destinată „tuturor micilor prinţi în trecere pe acest pământ”
sursa de imagini: George Rosu

latrand la lunaDintotdeauna ceea ce ne este oarecum impus nu prea ne place. Aşa a fost şi cazul romanului “Singur în faţa dragostei ” de Aureliu Busuioc. Invocând faptul că nu îmi plac descrierile despre viaţa la ţară, eu am calificat această carte drept una care nu face parte din preferinţele mele. Totuşi, mai târziu, am citit şi opera “Şi a fost noapte…” de acelaşi autor. Descriind dragostea unui ofiţer german şi a unei fete bulgăroaice, în contextual celui de-al doilea război mondial, aceasta mi-a plăcut mult mai mult, dar era prea mică pentru a îngloba şi alte aspect ale subiectului.
Auzisem deseori discutându-se despre romanul “Lătrând la lună”, dar tot amânam lecturarea lui. Într-o zi, neavând dispoziţie, am hotărât să merg la o librărie să îmi iau o carte. Tocmai “Lătrând la lună” a fost cea care mi-a picat în mână.
Cel mai neobişnuit lucru în acest roman este faptul că naratorul-personaj este un câine gânditor, un şoricar pe nume Enrique. Cartea poate fi calificată drept un jurnal al patrupedului, care reflectează asupra moravurilor umane şi asupra dinastiei câinilor, îşi descrie propria dramă şi analizează reacţiile zilnice şi deprinderile oamenilor. Întreaga carte este o filosofie a destinului surprinzător al unui necuvântător, având capacitatea de a te sensibiliza profund. La sfârşitul fiecărui capitol, stăpânul lui Enrique comentează confesiunile câinelui, încercând deseori să îşi justifice acţiunile şi să îşi exprime regretul că l-a înţeles pe şoricar mult prea târziu. După lecturarea operei, am resimţit mândria că literatura din Basarabia îl are pe Aureliu Busuioc. Totodată, consider că acest roman este unul care merită să fie în lista de lecturi al fiecărui tânăr care vrea să consume beletristică de calitate.

Fraza preferată: “Ţara asta s-a deprins de mult să-şi iubească progeniturile postum” (confirmarea faptului că am descoperit o carte pe placul meu după ce Aureliu Busuioc a plecat de printre noi)

După o carte care include publicaţiile de pe blogul lui Jose Saramago, am fost intrigată să îi descopăr şi binecunoscutul stil narativ al romanelor sale. Prin prisma frazelor lungi şi a regulilor de punctuaţie aproape inexistente în romanul „Eseu despre orbire”, am descoperit un scriitor excepţional. În viziunea mea, Premiul Nobel i-a fost oferit pe bună dreptate nu pentru factura sa deosebită de a înşira cuvintele în pagină, ci pentru subtilitate şi invitaţia cititorilor la „exerciţii de imaginaţie”.
Romanul debutează cu o întâmplare stranie: un om îşi pierde vederea în câteva clipe. Deşi inexplicabil, într-un oraş anonim îşi face apariţia o epidemie nemaicunoscută până la acel timp, numită mai târziu „marea de lapte”. Într-un final, în pofida încercărilor desperate ale guvernului de a izola populaţia contaminată şi de a preveni orbirea în masă, toată lumea cu excepţia unei femei este deposedată de darul văzului. Cartea prezintă aspectele psihologice şi sociologice ale comportamentului uman în timp de instabilitate totală: lipsa solidarităţii, primatul necesităţilor fiziologice în raport cu celelalte din „piramida lui Maslow”, egoismul, indiferenţa, caracterul profitor etc. În acest cerc vicios al ororilor societăţii contemporane, unica care îşi păstrează în continuare demnitatea este soţia medicului, cea care a cunoscut cel mai bine mizeria fizică şi spirituală. Romanul reconfirmă faptul că lumea acţionează conform intereselor personale şi „acea soţie de medic” este punctul care conciliază spiritul şi trupul, salvându-ne astfel de la haos.
aaaFragmentele preferate:
„Dacă poţi privi, vezi. Dacă poţi vedea, observă.”
„Cred că n-am orbit, cred că sîntem orbi. Orbi care văd. Orbi care, văzând, nu văd.”
„Bucuria şi durerea nu sunt ca uleiul şi apa, ele există simultan.”
„Aşa e natura animală. Cea vegetală s-ar completa la fel dacă n-ar fi toate acele rădăcini care o prind de pământ, şi ce frumos ar fi să vedem copacii din crâng fugind de incendiu.”
„În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem.”
„Va exista întotdeauna un mâine pentru a rezolva problemele care azi păreau să nu aibă soluţie.”

După lecturarea romanului „Pădurea norvegiană”, am simţit nevoia să revin la Haruki Murakami pentru o perioadă. „În căutarea oii fantastice” nu mi-a picat în mâini întâmplător, ci la comandă. De ce anume acest roman? M-a atras prin faptul că e prima carte tradusă în ate limbi la dorinţa autorului. Autoevaluarea scriitorului este una extrem de semnificativă tocmai pentru faptul că acest roman este unul care descrie în exclusivitate Individul , descoperile şi decepţiile sale.
„În căutarea oii fantastice” debutează cu viaţa aparent banală, de rutină a unui tânăr agent publicitar din Tokyo. Totuşi, o simplă fotografie primită de la un prieten reuşeşte să îi schimbe cursul vieţii, care devine treptat misterioasă. Întreg romanul este un ciclu al pierderilor „destinului colectiv”: pierderea soţiei care nu îi lasă nicio amintire, moartea unei colege din anii studenţiei, pierderea prietenului care dispare subit, pierderea identităţii naţionale a Japoniei în urma războiului etc. Cartea este una plină de elemente de semiotică. De aceea, ea necesită timp pentru analiză şi conştientizare a finalului.
Prin prisma descrierii fondării orăşelului Junitaki şi a situaţiei actuale, autorul reuşeşte să accentueze perioada istorică a ţării, care la acel timp suferea din cauza instabilităţii: oscilaţia dintre creşterea şi declinul economic. Oaia capătă semnificaţie spirituală, simbolizând pornirile entuziaste ale Individului. De asemenea, ea este înfăţişată ca sufletul omului care i se supune. Steaua care apare pe corpul oii reprezintă conflictul între forţele spirituale, microcosmosul uman. Deznodământul, prezentat prin dialogul între erou şi prietenul mort, posedat de spiritul oii fantastice, este o clarificare a întregii istorii. Romanul ilustrează ciclul continuu al fiecărui Individ: Căutare, Descoperire, Pierdere.
„În căutarea oii fantastice” de Haruki Murakami este cartea care, pe lângă faptul că nu poate lăsa impasibil un Individ, provoacă atitudini. Căutarea propriu-zisă a oii înglobează procesul de regăsire a eului.

Secvenţe de remarcat:
„O linişte adâncă se lăsase pretutindeni ca un strat fin de praf”
„Îmi simţeam capul greoi, dar mintea îmi înota prin apele şerpuitoare ale conştiinţei, ca un animal marin”
„Noi, oamenii, putem să rătăcim după bunul plac pe tărâmurile întâmplării, ca nişte seminţe purtate pe aripile vântului de primăvară”
„Noi avem o existenţă efemeră prinsă între „totul” din urma noastră şi „nimicul” dinaintea ochilor”
„Timpul curge continuu, orice am face. Noi îl tăiem în bucăţele mici, pe măsura noastră, şi ne hrănim cu o iluzie, dar el e cu siguranţă continuu”
„Era exact cum spunea ea: un sfârşit de drum amânat la nesfârşit”
„Voinţa este conceptul care controlează spaţiul, timpul şi posibilitatea”
„Soarele cobora deja spre asfinţit şi umbrele munţilor se profilau negre pe pământ, ca nişte pete ale destinului”
„Singurătatea e ca liniştea în care se cufundă un copac după ce păsările şi-au luat zborul de pe ramurile lui”
„Timpul se scurgea. Particulele de întuneric îmi desenau forme ireale pe retină. Formele persistau o clipă, apoi, fără un sunet, se făceau nevăzute. Numai întunericul se mişca, la fel ca o mărgea de mercur, în spaţiul încremenit. Mi-am oprit gândurile şi am lăsat timpul să se scurgă. Timpul m-a luat şi pe mine în curgerea lui, purtându-mă spre un nou întuneric, desenând forme noi”

De fapt, înainte de a citi cea mai importantă operă a lui Umberto Eco („Numele trandafirului”), am început cu romanul „Insula din ziua de ieri”, care m-a ademenit prin titlul său, aparent neînţeles, şi coperta care ilustrează o hartă mai puţin obişnuită. Odată ce am purces la lectură, am pătruns în altă dimensiune, descoperind un „alter ego”. Ştiind de faptul că autorul este semiotician, am luat diverse notiţe cu privire la simboluri, care şi-au găsit explicaţia odată cu încheierea lecturii, care nu a durat mai mult de 3 zile. Odată cu terminarea romanului, am avut un sentiment de mândrie că Umberto Eco îmi este contemporan şi că am fost şi eu în ţara sa de origine.
Cartea debutează cu naufragiul vasului Daphne şi supravieţuirea unui singur om – Roberto della Griva, care duce lipsuri enorme. „Insula din ziua de ieri” este un roman realizat pe baza a numeroase retrospecţii (amintirile tânărului din război) şi introspecţii (sentimentele de moment şi temerile de a ieşi din camera sa). Acţiunea are loc în mijlocul Oceanului Pacific, în secolul al XVII-lea. O trăsătură care certifică faptul că cartea este una tipic postmodernă este faptul că personajele sunt dubioase, existenţa lor fiind incertă. Romanul se înscrie în genul istoric, dragoste, relaţii sociale şi desigur psihologic. Singurătatea lui Roberto îi provoacă halucinaţii, începând să creadă în existenţa unui „Intrus” pe vas, cea a „fratelui său geamăn Ferrante”. Acest „alter ego” este virtual, dar îi serveşte în calitate de scuză pentru eşecurile sale de a se salva. Descoperirea pe vas a preotului Caspar îi dă o speranţa, care se spulberă odată cu încercarea nereuşită a prietenului său de a ajunge la mal cu ajutorul unui clopot. Logica unor evenimente din carte este pur şi simplu de necrezut, provocându-te la lungi meditaţii asupra unor probleme care îşi găsesc rezolvarea doar în limita „insulei din ziua de ieri”, care este, de fapt, conştiinţa fiecăruia. Roberto este întruchiparea oricărui om în căutarea fericirii, doar că toţi au percepţii diferite. Deznodământul este unul incert, dar foarte sugestiv, solicitând o reevaluare a destinului.
Pasaje sugestive:
„Absenţa este pentru iubire ca vântul pentru foc : pe cel mic îl stinge, pe cel mare îl învăpăiază”
„Orbit de privirea-ţi, sunt orb pentru că nu mă vezi, mut pentru că nu-mi vorbeşti şi fără memorie pentru că nu mă ai în minte”
„Iubirea arată o armonie între două făpturi care era deja ursită de la începutul timpurilor”
„Plăcerile iubirii sunt nişte rele pe care le râvnim, în care coincid dulceaţa şi martiriul, iar iubirea e îmbolnăvire de bună voie, paradis infernal şi infern ceresc”

Romanul „Umbra vântului” de Carlos Ruiz Zafon a fost procurat prin aprilie la un salon de carte din Chişinău. Văzusem pe un blog mai multe cărţi recomandate, dar anume aceasta, prin titlul deloc ordinar, m-a şi atras. O altă confirmare că romanul trebuie cumpărat a fost faptul că a fost tradus în 50 de ţări, ceea ce m-a făcut şi mai curioasă. Desemnarea cărţii cu prestigiosul „Prix du Meilleur Livre Etranger” şi-a pronunţat verdictul şi romanul a ajuns în biblioteca mea.
„Umbra vântului” este un metaroman (astfel mi-a adus aminte de „Ora 25” de Constantin Virgil Gheorghiu) care se împleteşte în două fire narative. De asemenea, se fac numeroase retrospecţii în viaţa lui Julian Carax (autorul „romanului primar”). Această lectură este una pur şi simplu hipnotizantă, care îţi consumă timpul, neacceptând să fie amânată nicicând. În roman este ilustrată puterea unei cărţi care reuşeşte să modeleze oameni, să dea lumea peste cap, să modifice destine. Daniel Sempere, unul din protagoniştii romanului, este fiul unui proprietar al unui anticariat din Barcelona. Acesta este ghidat întreaga viaţă de misteriosul roman „Umbra vântului” care îl absoarbe, făcându-l să descopere tainele cărţii. Întreaga operă se construieşte pe principiul eroului – „Cărţile sunt oglinzi : vezi în ele numai ceea ce ai deja în tine”, devenind un truism. Deşi descrie evenimente şi locuri existente în realitate, în „Umbra vântului” nu a fost depistată nicio greşeală factologică (Războiul Civil din Spania, străzile oraşului Barcelona etc).
Dacă aş fi întrebată din ce gen face parte romanul, aş avea de enumerat genul poliţist, crimă, dragoste, istoric, fantastic, dramatic şi desigur cel calificat de Stephen King – „gotic”.
Fragmentele preferate:
„Absenţa mamei continua să fie pentru mine un miraj, o linişte strigătoare pe care încă nu mă deprinsesem s-o fac să tacă prin cuvinte”
„Unul dintre trucurile copilăriei e că nu-i nevoie să înţelegi un lucru ca să-l simţi. Când raţiunea devine capabilă să înţeleagă cele întâmplate, rănile din inimă sunt deja prea adânci”
„Să urăşti cu adevărat e un talent pe care îl deprinzi cu anii”
„Se vedea moartea pretutindeni, în frunzele învolburate de vânt, în păsările căzute în cuiburi, în bătrâni şi în ploaie, care lua totul cu ea”
„Există temniţe mai grele decât cuvintele”
„Oamenii ne sânt luaţi pentru că nu ne-au aparţinut niciodată”
„Uneori credem că oamenii sânt nişte bilete de loterie, că există ca să transforme în realitate iluziile noastre absurde”
„Vinul îl preschimbă pe înţelept într-un prost, iar pe prost într-un înţelept”
„Amintirile sânt mai rele decât gloanţele”
„Lucrurile întâmplătoare sânt cicatrice ale destinului”
„Oamenii sânt marionetele propriului lor inconştient”
„Avea o rochie de culoarea fildeşului şi ducea universul întreg în privire”

„Himere” de Romain Gary

Romanul „Himere” de Romain Gary mi-a căzut aproape întâmplător în mâini, în urma unui schimb de carte. Ca de obicei, înainte de a purcede la procesul de lectură propriu-zis, m-am informat puţin despre autor şi scrierea romanului. Studiind biografia scriitorului, mi-am adus aminte de cea a lui Antoine de Saint-Exupery, descoperind că există o serie de asemănări între autori: ambii francezi, ambii scriitori, ambii aviatori, ambii au trăit în secolul XX. Poate faptul că s-a născut în anul declanşării primului război mondial l-a făcut pe Roman Kacew (numele real) o fire ambiţioasă, care a reuşit să se manifeste şi în calitate de diplomat, regizor, cineast. Pot spune cu certitudine că etnia sa, cea de evreu, l-a inspirat în scrierea acestui roman, în care este iminent faptul că personajul principal (Ludovic) îi apăra pe evrei. Pe parcursul vieţii, opera sa a fost considerată de critici mediocră doar pentru faptul că era protejatul lui Charles de Gaule, devenind ulterior voluntar în cel de-al Doilea Război Mondial.
Romanul „Himere” are ca subiect dragostea unui tânăr pe nume Ludo, care este nevoit să îşi stabilească prioritatea: să lupte împotriva nemţilor sau să se dedice iubirii imposibile pentru poloneza Lila, de care îl desparte categoria socială, distanţa şi izbucnirea războiului. „Harul binecuvântat şi totodată blestemat” de a avea o memorie excepţională îi stimulează dorinţa de a trăi, acceptând o altă dimensiune, cea a imaginaţiei. Inclinaţia prematură spre fantezie se explică prin faptul că unchiul său confecţiona zmeie care înfăţişau chipuri: Charles de Gaule, Horowitz, Rubinstein etc, ceea ce l-a făcut pe băiat nebun în ochii lumii. Suferinţa şi demnitatea îl trec pe Ludo prin chinuri grele, sacrificii, care îl fac într-un final fericit.
Fragmente semnificative:
„Destinul joacă uneori cu ochii închişi”
„Când revenea conştiinţa, simţeam cum inima-mi reintra uşor în port cu toată liniştea marilor voliere după ani de absenţă”
„Iubea cu pasiune omenirea întreagă, dar în fond nu avea pe nimeni. Credea în nenorocire pentru că era sigur. Speranţa are nevoie să existe două persoane. Toate legile numerelor mari încep cu această certitudine”
„Dragostea este oarbă, dar cecitatea poate fi o modalitate de a vedea”
„Drepturile omului sunt ca trandafirii. Miros frumos şi atât.”
„Dragostea are geniu şi are darul de a înghiţi tot. În ce te priveşte, ai crezut că trăieşti din memorie, dar ai trăit mai ales din imaginaţie”
„Nimic ce nu este mai întâi o operă de imaginaţie nu merită chinul de a fi trăit, căci altfel marea nu ar mai fi decât apă sărată…”
„Nu venisem pentru a vorbi, ci pentru a-mi regăsi calmul; perechea aceasta care nu se părăsise niciodată mă liniştea prin permanenţa sa; aveam nevoie de durata aceea, de bătrâneţea aceea în doi, de promisiunea aceea”
„Timpul mort dura, se strecura în mine, mă invada cu totul”
„-M-ai părăsit intactă. Credeam că m-am pierdut şi acum am impresia că nu este adevărat şi că am fost tot timpul acesta-trei ani şi jumătate!-aici, la tine, teafără şi nevătămată. Păstrează-mă astfel, Ludo. Am nevoie de asta. Mai lasă-mi puţin timp. Am nevoie să mă refac”
„Fericirea avea o prezenţă aproape audibilă, ca şi cum auzul, rupând-o cu superficialităţile sonore, pătrundea în sfârşit în profunzimile tăcerii, ascunse până atunci în singurătate. Clipele noastre de somn aveau căldura aceea în care nu ştii ce este reverie şi ce este trup, ce este cuib şi ce este aripi. Încă mai simt pe pieptul meu profilul său, a cărui amprentă este fără îndoială invizibilă, dar pe care degetele mele o regăsesc cu fidelitate în orele grele ale acelei neînţelegeri fizice care n-are decât un singur scop”

După atâtea secole care au adus cu ele o literatură incontestabilă, a devenit foarte greu să te afirmi scriind cărti. Odată ajuns scriitor, fiecare om este supus riscului de a nu supravieţui în literatură. A fi original este practic imposibil. În pofida dezavantajului de a se fi născut în momentul când literatura nu necesită autori, ci selecţie, scriitorul japonez Haruki Murakami a reuşit să se faca remarcat pe plan mondial.
Primul roman citit de acest autor a fost „Pădurea norvegiană”, având titlul împrumutat de la hitul formaţiei Beatles. Este o carte pe care am purtat-o cu mine mereu, fiind înarmată cu un creion. Am lecturat-o oriunde: în transport, în cafenele, aşteptând înscrierea la medic etc.
Romanul este inspirat din viaţa autorului după căsătoria cu soţia sa Yuko. Până în ultimul moment, el s-a arătat foarte sceptic referitor la eventualul succes. Întrucât cartea a fost scrisă departe de Japonia, nu putea fi făcută nicio prognoză în privinţa popularităţii romanului în ţara de baştină a lui Murakami. Neavând masă în hotelul din Germania, scria mereu într-o cafenea gălăgioasă cu căştile în urechi, ascultând piesele la care face trimitere în roman (Infected Mushroom – “People Are Strange”, „Raindrops Keep Fallin’ on My Head” , “Nowhere man”, “Blue velvet” ş.a.).
Faptul că nu este doar un roman de dragoste, ci unul care abordează moartea ca salvare, te face să nu rămâi indiferent, ci provoacă atitudini. Cuprinzând şi numeroase momente erotice, “Pădurea norvegiană” descrie anii de studenţie ai personajului principal, Toru Watanabe. Romanul este bazat pe psihologia unui tânăr care este diferit de alţii, întrucât nu are nicio ambiţie. Destinul său îl poziţionează mereu în calitate de a treia persoană în triunghiul amoros. Eroul devine confuz odată cu apariţia în viaţa sa a două individualităţi controversate, dar ambele pe placul lui. Fiind situat între două extreme, între Naoko (lumea redusă la tăcere) şi Midori (lumea destăinuirilor), Watanabe încearcă să ia o decizie. Deşi aceasta se lasă aşteptată, lucrurile evoluează fără contribuţia lui.
Romanul a devenit bestseller în 1987, obţinând şi numeroase premii. Actualmente, Haruki Murakami devine din ce în ce mai popular în rândul tinerilor din Europa, graţie faptului că surprinde momentele vieţii nu ca simple banalităţi, ci ca evenimente care unesc naţiuni.

Secvenţele cele mai sugestive:
“În interiorul unor oameni se află o temniţă întunecată în care s-au adunat toate amintitile importante de care se alege praful”
“Moartea nu se află la polul opus al vieţii, ea face parte din viaţă”
“Să nu te autocompătimeşti niciodată. Numai cretinii fac asta.”
“Scrisoarea lui Reiko a zdruncinat din temelii castelul de nisip pe care mi-l construisem, lăsând în urma lui o suprafaţă aplatizată”
“Când te trezeşti în beznă, singurul lucru pe care-l poţi face este să închizi ochii şi să încerci să te obişnuieşti cu întunericul”
” Viaţa e ca o cutie cu fursecuri. Ştii cum ele se sortează, nu? Unele îţi plac, altele-nu. Le mănînci mai întîi pe cele care îţi plac şi rămîn la urmă cele care nu-ţi plac”
“Cu cât trec anii, parcă se lungeşte timpul, asemenea unei umbre la amurg. Într-o zi întunericul va înghiţi umbra cu totul.”
“Realizam vag faptul că a fi prea serios şi a te apropia de adevăr sunt lucruri oarecum diferite, dar moartea este un adevăr serios, indiferent din ce unghi o priveai.”

De cum deprind lectura, copiii sunt curiosi si dornici de a citi cit mai mult. Dar odata cu aparitia noilor tehnologii, aceasta pofta se stinge treptat, pentru ca ei isi dau seama ca e mai comod si mai simplu sa privesti o ecranizare decit sa lecturezi o carte. Avantajul filmului este ca exista atit subiectul, cit si sunete, imagini. Dar totusi, cartea ramine a fi ceva sfint…o traditie, care s-a transmis de-a lungul anilor. In plus, in timp ce citesti, iti dezvolti imaginatia si traiesti involuntar emotiile traite de personaje.

De mica mi-a placut sa citesc. Insa, si eu am cedat pentru putin timp in fata televizorului si computerului. Cind aveam 13 ani, mi-a fost recomandat romanul ,,Bel-Ami” de Guy de Maupassant. Aceasta carte ,,am devorat-o”, o citeam practic fara suflare…anume datorita Ei, mi s-a intors gustul lecturii. De ce anume aceasta carte? Pentru ca Maupassant are un stil aparte de a scrie si de a reda sentimente.


Actiunea are loc in Franta(protimisitor la Paris), in secolul XIX (perioada in care presa nu era libera, cind se dadeau banchete si duelurile erau in voga). Aceasta carte este povestirea vietii lui Georges Duroy, un om sarac, care urca pe scara sociala si ajunge unul dintre cei mai bogati oameni din Paris. Totusi, ascensiunea lui nu e ste una legala, ci una bazata pe coruptie. El este ajutat de camaradul sau si promovat pina la functia de redactor-sef al unei reviste de prestigiu. Nimeni nu banuieste ca articolele sale sunt scrise de fapt de sotia prietenului sau, care nu publica pentru ca femeile nu aveau acest drept la acel timp. Hotarit sa ajunga cit mai repede celebru, el devine amantului unei doamne influente, sotul vaduvei prietenului sau etc. Toata viata sa, el profita de femei ca sa isi atinga scopul: sa devina faimos.

Acest roman este o piramida a societatii franceze in secolul XIX. Cind am terminat sa citesc aceasta carte, m-am intrebat care a fost morala. Si am ajuns la concluzia lui Machiavelli: ,,Scopul scuza mijloacele”.

Am indrazneala sa recomand cu responsabilitate acest roman, pentru ca a schimbat gindirea, ba chiar viata, multor oameni.

Pentru cei mai lenosi, pot privi ecranizarea din 2004 si eventual pe cea care va aparea la sfirsitul anului 2011.

http://www.youtube.com/watch?v=PacpX8BkLnk – thriller Bel Ami 2011