Category: Experience


despre stare

camusssssnu mi-a rămas decât cerul. atât de solitar acum. i-am rămas doar eu în plină zi. noaptea mă va uita din nou, înşelat de spectatorii efemeri. de fapt, periodici (din noapte în noapte). poate că în una din ele îl vor părăsi irevocabil. şi atunci îmi va aparţine cu toată integritatea-i infinită. şi umbre pretutindeni. mă-nfior mereu la auzul reverberaţiilor emise de nicăieri. mi-aş mai dori acum ca timpul să se suspende, or nu ştiu pentru ce durată. absurd să estimez durata acestei sistări, căci aceasta presupune ieşirea completă în afara timpului.
tot mai simt cum pluteşte ceva în aer. deşi indefinibil, e o prezenţă care îmi învăluie fiinţa şi îmi copleşeşte toate simţurile. m-a şi imobilizat pentru 3 zile la pat. cred că mâine ies din strâsoarea asta. acum cea oprimantă. mâine cea eliberatoare. înţeles-am deja totul. cică mâine îmi voi preţui mai mult libertatea, de rând cu întreaga existenţă, tocmai pentru că am ştiut ce înseamnă a fi privat de ambele. pe dracu’. nu ştiu ei de câte ori mi-am încătuşat viaţa de bunăvoie. aceeaşi stare nu schimbă nimic. ea doar acutizează.

or

alunecasem în neant
dar mă mustra-nălţimea
mă poticnisem de ireal
or mă sfida rutina
porneam spre-al nostru Necuprins
si mă-mbrâncea mulţimea
eram în tine-un simplu vis
rămas în fosta-ţi lume.

vreau doar …

eveningmă trezisem adineaori de la ochii nevăzuţi ai unei mulţimi, care mă scruta cu neruşinare. sau poate că era pecetea nevinovăţiei?! aveam sentimentul că încremenisem pentru totdeauna, fiind sortită imobilităţii. în speranţa de a evada din acest Potop, ce mi se perinda pe retină, închideam ochii şi îi ţineam nemişcaţi câteva clipe. zadarnic. tot mai simţeam că draperiile, ce-mi separă intimitatea de public, erau deschise cu generozitate. dinspre fereastră pluteau fascicule orbitoare de lumină, stânjenindu-mi spiritul. umbrele mă sfidau şi îşi răspândeau impurităţile care îmi întunecau camera.
azi nu mai vreau să fiu epuizată de trăire, nici dizolvată de viaţă.
azi trăiesc o prăbuşire interioară.
azi memoria preferă să se complacă în dezagregare.
azi nu aştept nimic.
vreau doar să devin absentă.

let it beEşti prins în învălmăşeala unor trăiri intense? Eşti contrariat şi ai vaga senzaţie că te-ai încâlcit pentru mult timp în propriile gânduri? Ai început să devii sceptic în privinţa credinţelor şi axiomelor personale? Nu îţi rămâne decât să te opreşti pentru o clipă: să îţi întorci privirea în urmă, să plângi (ca să poţi râde împăcat după), să îţi ştergi lacrimile, să accepţi şi să priveşti hotărât înainte. Nu mai ezita să conteneşti când simţi nevoia, pentru că doar prin împăcarea cu tine însuţi le poţi face loc ulterioarelor trăiri. Aceste „momente de răscruce” sunt simple „staţii de alimentare cu energie”. Decât să pierzi timp şi să îi consumi pe alţii mai târziu, e mai nimerit să „iei seama la suflet” acum şi să laşi amintirile să rămână, dar să nu le permiţi să te manipuleze.

Despre suferinţă

tearsDeseori am senzaţia că existenţa noastră nu este nimic altceva decât o plenitudine neîmplinită, căci luptăm pentru a avea mai mult, dar pierdem pe drum cele deja dobândite.Cu siguranţă oamenii fac parte din ciclul cosmic, dar oare toţi îl parcurg sub semnul aceleiaşi suferinţi? Un lucru aparent insolit e faptul că omul îşi caută singur durerea. El nu mai aşteaptă ca suferinţa să vină de la sine, ci o provoacă el însuşi. S-ar zice că asta se întâmplă pentru că ar vrea să grăbească confruntarea cu inevitabilul. Sau poate că se identifică cu suferinţa. Totusi, înclin să cred că fiinţa umana şi suferinţa sunt două unităţi complementare , poate chiar interdependente.
Desigur că există suferinţe absolut ineluctabile, dar acestea sunt prea puţin numeroase pentru a ne aduce în starea în care ne pomenim adesea, când se pare că nu mai putem rezista niciunei realităţi. De aceea, din instinctul unei victimizări inconştiente şi din dorinţa de a accede în Necunoscut, omul alege să sufere. El nu doar alege să sufere, ci alege să îşi perpetueze suferinţa în timp. Or, suferinţa e un detaliu psihologic convenabil, pentru că e atât de flexibilă, încât poate deveni lesne pretextul unui eşec. În pofida tuturor încercărilor de a evita şi de a combate suferinţa, ea înseamnă mai mult decât unele bucurii. Ea are puterea de a ne propulsa şi, de ce nu, de a deveni tenacitatea de mâine.

quiet-Mi s-a cam făcut sete de linişte.
-Eu nu desluşesc niciun sunet. Nimic. Oare mi-am pierdut auzul?
-Nu e vorba de auz. Nu e nevoie decât să simţi.
-Şi totuşi, e ca într-un cavou. Nu se aude nimic. Nici nu simt nimic.
-Eu simt. O strigare. Sau o chemare.
-De unde vine?
-Nu mai pricep de unde. Or, timpanele mi se vor sparge în curând şi atunci mă voi cufunda în linişte.
-În curând?
-Nu ştiu când, dar simt că e aproape şi ireversibil.
-Nimic nu e absolutamente ireversibil.
-Ba da. Liniştea în aşteptarea căreia sunt e ireversibilă. Ea e pentru totdeauna.
-Şi totuşi, ce auzi? Sau simţi? De unde?
-Mă aud pe mine însămi şi, mai mult decât atât, îmi aud ecoul.
-Şi atunci,de ce tinzi să pătrunzi în linişte? Te vei autodistruge!
-Aşa mi-e legea: să acţionez în concordanţă cu sentimentele, în pofida oricăror urmări.
-Revoltă-te şi începe a gândi!
-Eu doar mă supun, căci sunt sclava afectului.

Micul Print„Micul prinţ” de Antoine de Saint-Exupery este, cu siguranţă, cartea care m-a marcat încă din copilărie. Dacă e să mă gândesc ce anume m-a atras, presupun că anume faptul că mă regăseam pe alocuri în personajul micului prinţ şi acea proprie lume a eroului. Recitită de încă vreo 3 ori, cartea mi-a dezvăluit alte aspecte şi, probabil, peste câţiva ani, voi descoperi ceva care rămâne latent pentru moment.
Nu ştiu cu ce intenţie, dar Jean-Pierre Davidts a decis să scrie un eventual răspuns operei lui Saint-Exupery, intitulând cartea „Întoarcerea micului prinţ”. Mă gândeam că e o metodă foarte convenabilă de „a parveni” în lumea literaturii, apelând la un roman deja de succes. Astfel, cei care l-au îndrăgit pe micul prinţ vor fi curioşi să îl cunoască şi în ipostaza unui adolescent. Totuşi, deşi sceptică la început, „Întoarcerea micului prinţ” m-a convins că merită atenţie.
Cartea este un răspuns la apelul naratorului din „Micul prinţ” („Aşadar, dacă un copil vine la voi, dacă râde, dacă are părul de aur, dacă nu răspunde când i se pun întrebări, veţi ghici uşor cine este. Atunci, fiţi buni, vă rog, nu mă lăsaţi pradă tristeţii, ci scrieţi-mi de îndată ce s-a întors.”). Toate acestea fiind spuse, lucrarea scriitorului canadian este justificată şi reprezintă „continuarea” cărţii menţionate anterior. Pe parcursul operei, micul prinţ este în căutarea unui vânător de tigri, întâlnind un ecologist, un om de publicitate, un statistician, un gestionar, Omul Verde, o fetiţă şi alte personaje. Fiecare dintre aceste întâlniri, ca şi în cazul celor din „Micul prinţ”, prezintă o lecţie valoroasă, de această dată în contextul contemporan.
P.S. Cartea este destinată „tuturor micilor prinţi în trecere pe acest pământ”
sursa de imagini: George Rosu

zWe live suffocated by the inevitable reality. The hypocrisy becomes a prominent value in our society. Small things, which seem simple, are not noticed. We are used to analyze everything by the appearances, with a superficiality which is felt more and more.
A lost century. A disoriented generation. A dubious future. The immorality is increasing every second, being on the top of the “today values”. The accelerated pace of happenings confuses us. I feel like a stranger in this post-sovietic community, where people pretend they are living, but they just keep existing. There is no longer present, because we have already lost the track of time. The only thing to do is to face bravely the destiny and to act according to our beliefs and dreams. When I open my mouth and try to express my opinion, they are staring at me, waiting for a mistake. Maybe my vision is not correct, is too subjective, but the key-word is “mine”. What for, criticizing people for their points of view if you don’t have one? It’s too categorical, but …if you don’t have any vision, you don’t deserve your sight. My goal is not becoming a rebel, but being just me, accepting my weaknesses and improving my abilities.
People call it routine, but they are those who transformed the life in routine. I call it simply: unique opportunity. Maybe it is a bit strange, but our life gains the qualification of “possibility” when we open our eyes and compare our life with others’. All around us, there are people who are suffering from diseases, pains, losses. But we, those who have the world in our hands, don’t even try to revolutionize it.
If you don’t live for something, you will die for nothing. Since your birth, you were given sight, but the view remains to depend on you. Ignore the actuality, the actors of your times and adopt a vision. Keep it close to you and never betray your beliefs.

bike1Am învăţat că timpul nu este nici pe departe factorul distrugător al fricii, ba chiar agentul declanşator. Teama se alimeantează cu nopţi şi zile de nelinişte şi renunţare.
Făcând o retrospectivă, “relaţia” mea cu bicicleta e una destul de veche. Se mai derulează şi acum în minte imagini: un copil încearcă să îşi menţină echilibrul pe două roţi, dar nu îi reuşeşte. Plânsete de disperare. Vecini nemulţumiţi. Încurajări nemotivante. În fine, cuvântul-cheie e “posibil”.
Şi vine un timp când renunţăm la tot ce era mai plăcut pentru noi. Nu o facem în favoarea unor lucruri mai utile, ci doar alegem provocările. Şi facem bine, după mine.
Dacă nu aş fi renunţat la bicicletă, nu aş fi simţit “reîntoarcerea” ei în viaţa mea. Expresia “redescoperirea bicicletei” e absolut valabilă în cazul meu, căci ieri nu ne puteam separa. M-am “reîndrăgostit” de ea în altă ţară. Totuşi, poate că nu am fost despărţite niciodată. Poate e acea dragoste care stă mereu în suflet şi, întrucât nu a fost încă detectat organul cu numele de “suflet”, iubirea reînvie în mod aleatoriu.
Frica de a reveni la bicicletă m-a oprit ani de-a rândul să fac pasul. Ieri l-am făcut, dar mai rămâne şi “follow up-ul”. Această destăinuire de “major fără 8 zile” îmi este promisiunea că mă angajez din nou într-o “relaţie” cu bicicleta. Nu vom mai avea pause, căci “ochii care nu se văd” prind fobie.

famAzi a fost încă o zi “nu ştiu cum”. Obişnuiesc să cataloghez drept “nu ştiu cum” clipele cu multe amintiri care vin de-a valma şi mă derutează. Şi mai au aceste momente proprietatea de a te provoca să descoperi “lumea de ieri” din perspectiva prezentului.
Deocamdată mă opresc la visul meu de la amiază. Când m-am trezit aveam nasul transpirat, aşa cum era întotdeauna când adormeam lângă mama sau tata. Nu că nu m-ar adormi ei şi acum, dar se întâmplă mai rar. Cum spuneam, am avut un vis. Se făcea că alergam cu mama, tata şi C. pe malul mării. Era timpul în care noaptea devine treptat dimineaţă. Şi imaginile erau atât de exacte, încât pentru o clipă parcă şi ai mei întineriseră, parcă eu cu C. eram încă cufundate în iluziile şi plăcerile copilăriei. Şi tot ca atunci, ca în dimineţile de vară la mare, în orele în care litoralul dormea şi el încă sub impulsul întunericului care îl părăsea, noi alergam cu îndârjire.
În copilărie alergam pentru a-mi regla respiraţia, fugitul fiind o altă strategie de-a părinţilor. Aveau ei un dar aparte de a mă minţi…atât de subtil şi plăcut. Până şi C. nu înţelegea pe atunci ce se întâmplă, dar avea motivaţia de a se trezi devreme de tot şi a merge cu noi. Cred că şi acum ai mei încă mai “profită” de entuziasmul pe care ni-l transmit, dar abia urmează să descoperim ce “conspiraţii” ne fac. Întrucât jucam şi fotbal, urma să fac atletică, lupta cu mine nu era tocmai uşoară. Or, tata rezista mereu. El ştia că aş fi ales să cad fără cunoştinţă decât să fiu învinsă. Iar atunci când El simţea că nu mai pot, încetinea puţin şi mă făcea să cred că sunt în faţă.
Şi unde mai pui că m-am însănătoşit, deşi după multe veri de alergat. Totuşi, pentru mine nu asta a contat cel mai mult, ci implicarea întregii familii în procesul meu de însănătoşire. Cu certitudine mulţi ar fi renunţat, dar ei nu au făcut-o. Sunt sigură că au plâns mult în acea perioadă, dar eu nu i-am văzut (decât o singură dată). Rămâne să trăiască doar cel care luptă, cel care acceptă provocarea şi cel care are echipă care îl susţine. Partea psihologică e cea mai grea, dar sentimentul de a lupta cot la cot cu Cei dragi te propulsează involuntar spre victorie. Familia mi-a dat o singură opţiune: LUPTA.
P.S. Visul a fost o retrospectivă.