Category: Meditation


……

1Întreaga viaţă şi-a trăit-o sub semnul tragic al duplicităţii. Ajunsese să se confunde pe sine cu celălalt. De obicei, metamorfoza se înfăptuia în timpul somnului, deşi nu dormea decât 4 ore. Îi era frică că se va pierde în acel gol imens şi întunescos care îl învăluia în vis. În timp ce se întindea pe pat în obişnuita poziţie, gândurile fatale îl copleşeau, absorbindu-i în totalitate conştiinţa. Izbucnea brusc într-o explozie radicală de nemulţumiri. Atâta disperare şi nesomn. Neliniştile i-au albit nopţile şi i-au înroşit ochii de plâns. Avea o singură speranţă: cea a nimicului. Tot alternându-i-se existenţa între inconştienţă şi luciditate, s-a lăsat uşor pe spate şi a cedat. S-a topit în lume şi lumea i s-a topit în el din acea disperare a totului.

Anunțuri

or

alunecasem în neant
dar mă mustra-nălţimea
mă poticnisem de ireal
or mă sfida rutina
porneam spre-al nostru Necuprins
si mă-mbrâncea mulţimea
eram în tine-un simplu vis
rămas în fosta-ţi lume.

…..

ce sunt
nerostitele cuvinte
dacă nu
ciornele
gândurilor?

vreau doar …

eveningmă trezisem adineaori de la ochii nevăzuţi ai unei mulţimi, care mă scruta cu neruşinare. sau poate că era pecetea nevinovăţiei?! aveam sentimentul că încremenisem pentru totdeauna, fiind sortită imobilităţii. în speranţa de a evada din acest Potop, ce mi se perinda pe retină, închideam ochii şi îi ţineam nemişcaţi câteva clipe. zadarnic. tot mai simţeam că draperiile, ce-mi separă intimitatea de public, erau deschise cu generozitate. dinspre fereastră pluteau fascicule orbitoare de lumină, stânjenindu-mi spiritul. umbrele mă sfidau şi îşi răspândeau impurităţile care îmi întunecau camera.
azi nu mai vreau să fiu epuizată de trăire, nici dizolvată de viaţă.
azi trăiesc o prăbuşire interioară.
azi memoria preferă să se complacă în dezagregare.
azi nu aştept nimic.
vreau doar să devin absentă.

let it beEşti prins în învălmăşeala unor trăiri intense? Eşti contrariat şi ai vaga senzaţie că te-ai încâlcit pentru mult timp în propriile gânduri? Ai început să devii sceptic în privinţa credinţelor şi axiomelor personale? Nu îţi rămâne decât să te opreşti pentru o clipă: să îţi întorci privirea în urmă, să plângi (ca să poţi râde împăcat după), să îţi ştergi lacrimile, să accepţi şi să priveşti hotărât înainte. Nu mai ezita să conteneşti când simţi nevoia, pentru că doar prin împăcarea cu tine însuţi le poţi face loc ulterioarelor trăiri. Aceste „momente de răscruce” sunt simple „staţii de alimentare cu energie”. Decât să pierzi timp şi să îi consumi pe alţii mai târziu, e mai nimerit să „iei seama la suflet” acum şi să laşi amintirile să rămână, dar să nu le permiţi să te manipuleze.

Despre suferinţă

tearsDeseori am senzaţia că existenţa noastră nu este nimic altceva decât o plenitudine neîmplinită, căci luptăm pentru a avea mai mult, dar pierdem pe drum cele deja dobândite.Cu siguranţă oamenii fac parte din ciclul cosmic, dar oare toţi îl parcurg sub semnul aceleiaşi suferinţi? Un lucru aparent insolit e faptul că omul îşi caută singur durerea. El nu mai aşteaptă ca suferinţa să vină de la sine, ci o provoacă el însuşi. S-ar zice că asta se întâmplă pentru că ar vrea să grăbească confruntarea cu inevitabilul. Sau poate că se identifică cu suferinţa. Totusi, înclin să cred că fiinţa umana şi suferinţa sunt două unităţi complementare , poate chiar interdependente.
Desigur că există suferinţe absolut ineluctabile, dar acestea sunt prea puţin numeroase pentru a ne aduce în starea în care ne pomenim adesea, când se pare că nu mai putem rezista niciunei realităţi. De aceea, din instinctul unei victimizări inconştiente şi din dorinţa de a accede în Necunoscut, omul alege să sufere. El nu doar alege să sufere, ci alege să îşi perpetueze suferinţa în timp. Or, suferinţa e un detaliu psihologic convenabil, pentru că e atât de flexibilă, încât poate deveni lesne pretextul unui eşec. În pofida tuturor încercărilor de a evita şi de a combate suferinţa, ea înseamnă mai mult decât unele bucurii. Ea are puterea de a ne propulsa şi, de ce nu, de a deveni tenacitatea de mâine.

quiet-Mi s-a cam făcut sete de linişte.
-Eu nu desluşesc niciun sunet. Nimic. Oare mi-am pierdut auzul?
-Nu e vorba de auz. Nu e nevoie decât să simţi.
-Şi totuşi, e ca într-un cavou. Nu se aude nimic. Nici nu simt nimic.
-Eu simt. O strigare. Sau o chemare.
-De unde vine?
-Nu mai pricep de unde. Or, timpanele mi se vor sparge în curând şi atunci mă voi cufunda în linişte.
-În curând?
-Nu ştiu când, dar simt că e aproape şi ireversibil.
-Nimic nu e absolutamente ireversibil.
-Ba da. Liniştea în aşteptarea căreia sunt e ireversibilă. Ea e pentru totdeauna.
-Şi totuşi, ce auzi? Sau simţi? De unde?
-Mă aud pe mine însămi şi, mai mult decât atât, îmi aud ecoul.
-Şi atunci,de ce tinzi să pătrunzi în linişte? Te vei autodistruge!
-Aşa mi-e legea: să acţionez în concordanţă cu sentimentele, în pofida oricăror urmări.
-Revoltă-te şi începe a gândi!
-Eu doar mă supun, căci sunt sclava afectului.

şi parcă nu am conţinut
căci nu-s decât o cutie
rămasă de la conserva
mâncată cu o seară în urmă.

iar tu eşti aparent un diletant
venit înarmat la tir
apăsând pe trăgaci zilnic
şi ţintindu-mă cu precizie.

or eu mai ştiu că-ncepătorii au noroc
şi tu nu eşti o excepţie
căci tot mă cuprinde-un vânt
ce vrea să mă doboare.

dar eu încă mă ţin
deşi demult am fost înfrântă.

e suficient să…

e suficient să îţi strecori pe pleoape
nişte griji sau nişte temeri
ca să se închidă de la sine
de atâta presiune
şi sufletul nu va mai aştepta
semnul tău
căci se va deschide singur
şi va plonja în libertate.

azi cerul a fost mai departe
decât de fiecare dată
când îl căutam cu ochii
prin ploaie, zăpadă şi nori
de parcă alesese să mă ignore
pentru câteva clipe.

dar în scurt timp am înţeles
că trebuie să încetez
să îmi caut fericirea în cer
căci el a avut grijă
să mi-o dea mai aproape
prin ploaie, zăpadă şi nori.