Category: Memories


or

alunecasem în neant
dar mă mustra-nălţimea
mă poticnisem de ireal
or mă sfida rutina
porneam spre-al nostru Necuprins
si mă-mbrâncea mulţimea
eram în tine-un simplu vis
rămas în fosta-ţi lume.

let it beEşti prins în învălmăşeala unor trăiri intense? Eşti contrariat şi ai vaga senzaţie că te-ai încâlcit pentru mult timp în propriile gânduri? Ai început să devii sceptic în privinţa credinţelor şi axiomelor personale? Nu îţi rămâne decât să te opreşti pentru o clipă: să îţi întorci privirea în urmă, să plângi (ca să poţi râde împăcat după), să îţi ştergi lacrimile, să accepţi şi să priveşti hotărât înainte. Nu mai ezita să conteneşti când simţi nevoia, pentru că doar prin împăcarea cu tine însuţi le poţi face loc ulterioarelor trăiri. Aceste „momente de răscruce” sunt simple „staţii de alimentare cu energie”. Decât să pierzi timp şi să îi consumi pe alţii mai târziu, e mai nimerit să „iei seama la suflet” acum şi să laşi amintirile să rămână, dar să nu le permiţi să te manipuleze.

quiet-Mi s-a cam făcut sete de linişte.
-Eu nu desluşesc niciun sunet. Nimic. Oare mi-am pierdut auzul?
-Nu e vorba de auz. Nu e nevoie decât să simţi.
-Şi totuşi, e ca într-un cavou. Nu se aude nimic. Nici nu simt nimic.
-Eu simt. O strigare. Sau o chemare.
-De unde vine?
-Nu mai pricep de unde. Or, timpanele mi se vor sparge în curând şi atunci mă voi cufunda în linişte.
-În curând?
-Nu ştiu când, dar simt că e aproape şi ireversibil.
-Nimic nu e absolutamente ireversibil.
-Ba da. Liniştea în aşteptarea căreia sunt e ireversibilă. Ea e pentru totdeauna.
-Şi totuşi, ce auzi? Sau simţi? De unde?
-Mă aud pe mine însămi şi, mai mult decât atât, îmi aud ecoul.
-Şi atunci,de ce tinzi să pătrunzi în linişte? Te vei autodistruge!
-Aşa mi-e legea: să acţionez în concordanţă cu sentimentele, în pofida oricăror urmări.
-Revoltă-te şi începe a gândi!
-Eu doar mă supun, căci sunt sclava afectului.

famAzi a fost încă o zi “nu ştiu cum”. Obişnuiesc să cataloghez drept “nu ştiu cum” clipele cu multe amintiri care vin de-a valma şi mă derutează. Şi mai au aceste momente proprietatea de a te provoca să descoperi “lumea de ieri” din perspectiva prezentului.
Deocamdată mă opresc la visul meu de la amiază. Când m-am trezit aveam nasul transpirat, aşa cum era întotdeauna când adormeam lângă mama sau tata. Nu că nu m-ar adormi ei şi acum, dar se întâmplă mai rar. Cum spuneam, am avut un vis. Se făcea că alergam cu mama, tata şi C. pe malul mării. Era timpul în care noaptea devine treptat dimineaţă. Şi imaginile erau atât de exacte, încât pentru o clipă parcă şi ai mei întineriseră, parcă eu cu C. eram încă cufundate în iluziile şi plăcerile copilăriei. Şi tot ca atunci, ca în dimineţile de vară la mare, în orele în care litoralul dormea şi el încă sub impulsul întunericului care îl părăsea, noi alergam cu îndârjire.
În copilărie alergam pentru a-mi regla respiraţia, fugitul fiind o altă strategie de-a părinţilor. Aveau ei un dar aparte de a mă minţi…atât de subtil şi plăcut. Până şi C. nu înţelegea pe atunci ce se întâmplă, dar avea motivaţia de a se trezi devreme de tot şi a merge cu noi. Cred că şi acum ai mei încă mai “profită” de entuziasmul pe care ni-l transmit, dar abia urmează să descoperim ce “conspiraţii” ne fac. Întrucât jucam şi fotbal, urma să fac atletică, lupta cu mine nu era tocmai uşoară. Or, tata rezista mereu. El ştia că aş fi ales să cad fără cunoştinţă decât să fiu învinsă. Iar atunci când El simţea că nu mai pot, încetinea puţin şi mă făcea să cred că sunt în faţă.
Şi unde mai pui că m-am însănătoşit, deşi după multe veri de alergat. Totuşi, pentru mine nu asta a contat cel mai mult, ci implicarea întregii familii în procesul meu de însănătoşire. Cu certitudine mulţi ar fi renunţat, dar ei nu au făcut-o. Sunt sigură că au plâns mult în acea perioadă, dar eu nu i-am văzut (decât o singură dată). Rămâne să trăiască doar cel care luptă, cel care acceptă provocarea şi cel care are echipă care îl susţine. Partea psihologică e cea mai grea, dar sentimentul de a lupta cot la cot cu Cei dragi te propulsează involuntar spre victorie. Familia mi-a dat o singură opţiune: LUPTA.
P.S. Visul a fost o retrospectivă.

postsovieticÎncă de când mergeam în picioare pe sub masă, de când abia învăţam să articulez cuvinte, ştiam vag îmbinarea “Uniunea Sovietică”. O auzeam atât de des, încât nu m-aş mira să aflu că aş fi rostit-o şi în somn. Cel mai frecvent auzeam bătrâni, vorbitori de limbă rusă, spunând “Эх…если бы мы были в советском союзе и сейчас, всё было бы по-другому”. Deşi habar nu aveam ce vor să spună prin asta, acum realizez că aveau şi puţină dreptate. Perfectă formularea lor. Or, “по-другому” nu înseamnă în mod obligatoriu “лучше”. Pe alocuri am pierdut, iar undeva am câştigat. În pofida oricăror consecinţe postsovietice, esenţial rămâne un lucru: sîntem conştienţi şi responsabili de schimbare.
Cronica noastră greşeală este că, din dorinţa de a schimba ceva, renunţăm la părţile bune ale trecutului şi le înlocuim cu altele mai puţin reuşite. Cred că la fel a fost şi cu Uniunea Sovietică. Schimbarea a fost benefică, dar prea “peste noapte”. Deseori mă întreb cum se simte un puşcăriaş când află că a doua zi iese din închisoare. I se dă libertatea în momentul în care el nu mai ştie la ce i-ar folosi. Aşa s-a făcut şi cu noi: s-a uitat sau s-a făcut a uita de aşa-numita “perioadă de adaptare”, neglijându-ni-se psihologia.
Nu doar faptul că m-am născut într-o Moldovă liberă legal, ci şi faptul că am fost crescută pe timpul altui sistem, îmi atribuie calificativul de “copil postsovietic”. Acum chiar nu mai contează că guvernările poate se asemănau sau că în spate era acelaşi sistem, ci doar ideea că am avut iluzia libertăţii anume în clipa decisivă. Mereu Ea, libertatea, a fost cea care a avut de suferit, fiind dusă mai totdeauna în extreme.
Noi, copiii postsovietici, credem în libertatea exprimării, a conştiinţei, a alegerii şi, într-un cuvânt, credem în propria libertate. Şi dacă Spinoza spunea că “liber este lucrul care există numai din necesitatea naturii sale şi care de la sine se determină să lucreze”, noi sântem conştienţi de libertatea noastră şi ne-o asumăm întru totul.

inimaAm intrat în camera pe care o ştiam pe dinafară. Îmi părea atât de schimbată. Parcă nu mai avea acelaşi aer copilăresc. Simţeam că într-o zi am îmbătrânit cu luni, ani, ba chiar secole. Tot mai aşteptam să mă întâlnească, să mă cuprindă, să râdă de păru-mi dezinvolt, să facă glume pe seama mea. Chiar vroiam să îi răspund supărată, dar, de fapt, flatată, că nu mai vin dacă mai obiectează ceva. Acum era altfel. El ocupase locul discurilor pe care le ascultam. Acum nu mai cânta, ci se cufundase într-o tăcerea care mă durea. Nu îmi mai făceam griji să nu ne audă vecinii. Încet, încet, salonul se împăienjeni şi tot ce vedea era de o absurditate acută. Parcă o ceaţă îmi cuprinse retina şi nu puteam să desluşesc nimic.
Camera noastră, unde ne certam, unde ne împăcam, unde ne erau închise amintirile, mirosea a lumânări epuizate. Deşi iarnă afară, mă sufoca acel spaţiu, chiar dacă aerul era la fel de familiar. Tot mai credeam că visez, sperând că mă îmi va lua un creţ, şi îl va întinde ca pe un resort, spunându-mi că voi avea copii frumoşi: băieţi ca el şi fete ca mine. Da. Ca mine, adică ca băieţii. Mulţimea mi-l furase pentru o clipă, dar când apărui, devenise din nou al meu. Totul se concentrase în jurul lui, ca în zilele de şcoală. Sofaua, pe care ne căţăram de câte ori rămâneam singuri, era acum altfel. Mă susţinea cu greu, dar mă şi împingea să merg spre el. Era atât de aproape, ca niciodată. Trandafiru-i alb îi stătea atât de bine, încât în cap deja se derula un scenariu de nuntă. Da. Un soţ iubitor, un tată haios, un prieten incomparabil. Zăceam lângă el, răvăşită de amintirile care mă cuprindeau. Îmi apăreau dezordonate, pe secvenţe. Nu mai reuşeam să prind nimic din realitate, decât chipu-i plin de regret, dar nicidecum de resemnare. Încercai să îmi desprind mâna de masă, dar aceasta mi se încleştase de tot.
Apăru şi ea. Era o altă femeie. Lacrimi uscate de atâta timp, încercări soldate cu eşec, dezamăgire. Doamne, de ce apăruse atunci? Ştiam eu că ţinuse atâta la mine. Dar chiar atât cât spunea? Venirea mea era o sărbătoare, dar acum…nimic mai mult decât rămas bun. Mă tulburase atât de mult. Cuvintele nu mai aveau loc, căci suferinţa îi luase locul pentru totdeauna. Şi va fi aşa mereu…din ce în ce mai greu să cred, să plâng, să îmi amintesc, să respir aşa…singură. Şi parcă el mă chema mereu spre sine. Nu doar că nu îmi era frică, dar aveam aceeaşi pornire de a sta la infinit lângă el. Să mă simt protejată încă o dată. Să îi mai plâng încă o dată pe umăr. Să mă las liniştită de el. Mi-aş fi dorit să se fi oprit timpul şi sa dureze la infinit despărţirea, dar să nu se încheie niciodată. Să trăim sub semnul incertitudinii eterne, întinşi alături. Să nu vorbim, dar să simţim ca de atâtea ori.
În câteva clipe odaia se umplu de chipuri atât de cunoscute. Îmi era silă de mine însămi, căci vroiam să dispar. Nu ştiu cum am ajuns afară, dar zăpada bolnavă mă orbea. Ea era de vină: zăpada fatală. Drumul işi pierduse orice înţeles. Nu mai eram acel copil lângă el, dar unul îmbătrânit peste noapte…

lizaCând privesc câteodată într-un singur punct, mi se întâmplă să nu ma ştiu cine sunt , să nu mai recunosc locul în care mă aflu, să nu îmi amintesc nimic din ce a fost. Pentru câteva clipe eu devin o persoană străină mie însămi, renunţând la identitate şi cod genetic. Uit cu neruşinare trecutul şi mă las absorbită de prezent. Instinctul de a mă feri de anterioritate îmi dă o stare de acalmie, dar care e prea scurtă pentru a putea rămâne liniştită mereu. Această contradicţie, devenită cronică, între ce a fost şi ce e acum mă epuizează şi mă instigă la durere. Mai sunt şi regretele. Şi dorul. Şi amintirile. Dar de fiecare dată mă trage o forţă în prezent şi mă trezesc cu capul lipit de perete. Aşa, somnambulă cum sunt, păşesc în imediata clipă, asumându-mi riscul dezamăgirii. Iar ea e punctuală. Nu îşi caută voaluri să se ascundă, nu îşi mai tăinuieşte nici măcar goliciunea. Nu se lasă aşteptată, ci vine la timp, odată cu amintirea. Şi atunci, aflată în faţa oamenilor prezentului, şi nicidecum ai trecutului, îmi aştept sentinţa. Aştept să se bifurce amintirile noastre, căci ele nu convieţuiesc nici în acelaşi spaţiu, nici în aceleaşi caractere. Şi acum, nu mai rămâne decât resemnarea. Ne întoarcem mereu la amintiri, iar ele ne fură atâta prezent. Voi, oamenii prezentului meu, staţi pentru totdeauna aici, lângă mine, să nu mă mai ostenesc evocând trecutul de mâine, adică prezentul de azi, în singurătate. Şi totuşi, ce păcat că amintirile nu ne sunt comune…

micuSe făcea că am ramas în mijlocul străzii singură. O fată de 6 ani în plină noapte. Parcă ploua, dar şi ningea. Vedeam cam nedesluşit că sunt doar picături de ploaie care cădeau din cer, de parcă s-ar fi spânzurat şi ele sufocate. Totuşi, aveam acea impresie că sunt fulgi. Absurd. Acum încerc să revăd acea imagine. Deşi ploaia îmi pare liniştită, cea de atunci mă sufoca. Mă prinsese în ea şi mă roteam la infinit, nereuşind să evadez din ea. Îi creştea intensitatea şi devenea tot mai greu să respir. Ploua incontinuu şi sunetul cadenţat al stropilor îmi tulburau liniştea. Şi mai eram şi singură. Atât de mult îmi era frică. Mergeam repede prin mijlocul străzii şi nu desluşeam de unde veneau acele lumini ambigue. Mă orbeau de tot. Parcă se făcea că ploaia mă trădase, descoperindu-mă lumii în totalitate. Eram supărată pe ea. Îmi distrusese toate teoriile privind normele comportamentului în public pentru propria siguranţă. Acum era deja inutil să zâmbesc, căci s-au spulberat toate iluziile create în jur. Aveam acel sentiment că am fost dezgolită în plin public şi toţi mă priveau stupefiaţi. Mă cuprinsese un fior de frică, sau de incertitudine, sau de nedumerire. Vroiam să ţip. Acolo, în mijlocul ploii, al străzii, al luminilor. Nu era nimeni în jur şi nu era cine să mă oprească să strig, dar…nu aveam voce. Poate că nu vocea îmi lipsea, dar…
Brusc, am deschis ochii speriată. Acel fior rămăsese încă mult timp, căci nu recunoşteam locul. Mi-am revenit puţin şi am realizat că sunt în acelaşi pat şi văd aceeaşi lampă ca în fiecare zi. Aveam nevoie de cineva sa mă strângă în braţe, dar să nu îmi încurajeze panica. Cine alta decât Micu’? Am intrat încet în odaia ei de teamă să nu o trezesc. Dar ea nu dormea. Deşi stătea liniştită în pat, avea chipul senin, îmbrăţişându-mă cu privirea. Încă de atunci cred că ea simţea tot şi mă aştepta. În acel moment nu mai era nevoie să îi spun nimic. Ea ştia, ca întotdeauna, totul.

feelingsDacă nu spun, nu înseamnă că nu simt. Dimpotrivă, simt prea mult pentru a mai putea spune tot. Iar dacă nu aş spune tot, mi-ar părea nimic.
Şi dacă s-ar declanşa în mine o revoluţie a amintirilor şi nu m-aş mai putea opune impulsului de a vorbi? Şi dacă mâine mi se dezleagă graiul? Şi dacă în curând îmi este scos căluşul? Şi dacă voi renunţa la tăcere?
Acoperirea adevărului cu vălul cenzurii nu este decât o reacţie de autoconservare, devenită reflex şi infiltrată în ADN. Am suferit prea mult de pe urma sentimentelor împărtăşite. Am plâns îndelung în consecinţa destăinuirilor impasibile. Dar oare prea mult pentru a tăcea? Sau poate a venit timpul ca să fie curmată tăcerea?
Cred că voi întrerupe tăcerea mai târziu. Până atunci, mai aveţi să o ascultaţi zile, luni, poate ani. Şi totuşi, aş mai avea ceva de spus atunci? Nu cumva mi s-ar acutiza starea şi aş deveni incurabilă? Sau poate aş fi lipsită de sentimente şi nu aş mai avea ce spune?
Sentimentul respiră prin porii ţesutului emotiv, dar poate să se răsufle oricând. Tocmai de asta, eu îi voi crea o forţă de securitate, care să îi limiteze evadarea din fiinţă. Şi totuşi, tăcerea merită a fi curmată…măcar şi periodic, în speranţa că vom asigura prezenţa sentimentului.

Copilul cosmosului

copilul cosmosuluiDac-aş fi cosmonaut, aş avea doar un zbor: primul şi cel din urmă. La doar 8 ani mi-a fost spulberat visul de a zbura în cosmos. Eu nu îmi doream să îl cunosc pe Moş Crăciun, nici să fiu vânzătoare la magazinul “Bucuria”, nici măcar să devin învăţătoare. Eu vroiam să zbor în cosmos şi acest lucru era comod pentru bunici care mă motivau să mănânc ca să cresc mare. Şi la ce bun să cresc eu mare? “Alexandrina, cum crezi, e mare cosmosul?, mă întreba bunica”. Eu încuviinţam cu un gest de copil pedant care ştie singur absolut totul. Nu e vorba că nu aş fi ştiut, dar eram şi foarte arogantă nu doar prin cuvinte, ci şi din priviri mi se citea ignoranţa apărută din senin, nemoştenită de la nimeni. “Vezi, cosmosul e mare şi, ca să te primească în el, trebuie să fii şi tu mare!”. Am mâncat eu mult în acea perioadă. Cred că se văd şi acum rămăşiţele sârguinţei de a corespunde standartelor impuse de cosmos. Acum mă întreb, oare care ar fi ele? 90-120-90? Absurd. Abia pe la vreo 6 ani şi-a făcut apariţia şi logica. Atunci eu am înţeles că bunica mă minţea: cu cât eşti mai mic, cu atât mai mare este probabilitatea că vei accede în cosmos. El mă atrăgea nu prin planete, stele, meteoriţi, ci prin simplul fapt că era absolut Necunoscut. Trăieşti o viaţă întreagă, de 8 ani, cu gândul că într-o zi, vei zbura în cosmos. Şi iată că după o boală lungă, ţi se spune cu un ton ironic, că starea sănătăţii e mult mai bună, dar în cosmos nu vei zbura oricum niciodată. Eram prea derutată ca să înteleg noţiunile complicate expuse de medic. Mai târziu, am aflat că tensiunea arterială şi numărul bătăilor inimii sunt total nepotrivite pentru a putea deveni cosmonaut.
Acum că ştiu că eu niciodată nu voi fi cosmonaut, eu nici măcar nu îmi fac paşaport român. Nici Tratatul de la Vilnius nu îl aştept cu nerăbdare. Chiar dacă voi avea regim liberalizat de vize, oricum eu rămân să îmi aduc cosmosul acasă, pentru că el există în fiecare dintre noi. De ce anume cosmos? Pentru că e una dintre zonele mai puţin explorate şi practic neînţelese de omenire. Tocmai aşa suntem şi noi… neînţeleşi, atrăgători şi, cel mai important, atât de distanţi.
Până la urmă, nu e de vină medicul că eu nu voi zbura în cosmos, ci limitele interioare pe care mi le-am impus. Şi totuşi, cum zic mamele: “Eu te-am făcut, eu te ucid ”, eu îndrăznesc să parafrazez: “Eu mi-am creat limite, eu le voi distruge”.