Category: Thoughts


……

1Întreaga viaţă şi-a trăit-o sub semnul tragic al duplicităţii. Ajunsese să se confunde pe sine cu celălalt. De obicei, metamorfoza se înfăptuia în timpul somnului, deşi nu dormea decât 4 ore. Îi era frică că se va pierde în acel gol imens şi întunescos care îl învăluia în vis. În timp ce se întindea pe pat în obişnuita poziţie, gândurile fatale îl copleşeau, absorbindu-i în totalitate conştiinţa. Izbucnea brusc într-o explozie radicală de nemulţumiri. Atâta disperare şi nesomn. Neliniştile i-au albit nopţile şi i-au înroşit ochii de plâns. Avea o singură speranţă: cea a nimicului. Tot alternându-i-se existenţa între inconştienţă şi luciditate, s-a lăsat uşor pe spate şi a cedat. S-a topit în lume şi lumea i s-a topit în el din acea disperare a totului.

Anunțuri

or

alunecasem în neant
dar mă mustra-nălţimea
mă poticnisem de ireal
or mă sfida rutina
porneam spre-al nostru Necuprins
si mă-mbrâncea mulţimea
eram în tine-un simplu vis
rămas în fosta-ţi lume.

vreau doar …

eveningmă trezisem adineaori de la ochii nevăzuţi ai unei mulţimi, care mă scruta cu neruşinare. sau poate că era pecetea nevinovăţiei?! aveam sentimentul că încremenisem pentru totdeauna, fiind sortită imobilităţii. în speranţa de a evada din acest Potop, ce mi se perinda pe retină, închideam ochii şi îi ţineam nemişcaţi câteva clipe. zadarnic. tot mai simţeam că draperiile, ce-mi separă intimitatea de public, erau deschise cu generozitate. dinspre fereastră pluteau fascicule orbitoare de lumină, stânjenindu-mi spiritul. umbrele mă sfidau şi îşi răspândeau impurităţile care îmi întunecau camera.
azi nu mai vreau să fiu epuizată de trăire, nici dizolvată de viaţă.
azi trăiesc o prăbuşire interioară.
azi memoria preferă să se complacă în dezagregare.
azi nu aştept nimic.
vreau doar să devin absentă.

bStau în inima necuprinsului. Sunt prizonieră în acest infinit alb în speranţa recreării propriei fiinţe. Decembrie a venit ca o dezlegare a tăcerii în intreg universul. Raţiunea e suprimată pentru câteva clipe. Alunec tiptil în visul unei nopţi de iarnă. Misterul rămâne a se revela în sine, iar eu vreau mai mult. Imi lipseşte mereu sentimentul desăvârşirii. Nu mă mai mulţumesc cu simpla condiţie de a supravieţui, ci tind să proiectez lumină în bezna din jur. E oare nefiinţa destinaţia esenţială sau doar un abis inevitabil?! Mă sfiesc de atâta spaţiu. Am sentimentul libertăţii nedorite. Imi vine, aşa, brusc, tentaţia de a sparge formele vieţii, de a mă avânta în iraţional, de a purcede negreşit la acel „destin monumental”. Toţi sunt în căutarea continuă a unei configuraţii ideale. Eu îmi doresc totul. Eu îmi dorec sinele propriu. Şi cel etic, şi cel practic, şi cel politic, şi cel creator… Acum ca niciodată cred cu înverşunare în organicism. Fulgii, avându-şi şi ei suflul, se lasă tandri în mâinile noastre, se lasă striviţi de căldura-ne, pierzându-se topiţi de porii neştiinţei noastre umane. De altfel , ca şi ei, nu reuşim niciodată să ne exploatăm sinele propriu care e în continuă expansiune.

Între lumină şi beznă

Cînd aprind lumina într-o cameră cufundată în întuneric, totul îmi pare neobişnuit. Anume faptul că întunericul dispare. Odată cu evaporarea lui, se face observată şi lumina. Este oare logic să căutăm răspuns la întrebări care nu speră la niciun răspuns? Şi totuşi, de ce întunericul dispare odată cu apariţia luminii? Oare întunericul este cel care pleacă mai întâi şi apoi vine lumina? Sau e tocmai invers? În fine, bezna chiar ne părăseşte sau ea stă mereu în spatele „zilei”? Înclin să cred că relaţia lor de interdependenţă e similară cu cea dintre Soare şi Lună. Unica diferenţă ar fi că aştrii nu sunt perfecţionişti, nu tind să fie autoritari, mulţumindu-se cu clipe scurte de glorie. Ei se tolerează reciproc. Prezenţa unuia nu exlude pe cea a celuilalt.
Omul e o creaţie neinspirată din punct de vedere al scopului: concilierea luminii şi a întunericului. Mereu suntem prinşi între extreme, încercând zadarnic de a stabili o conexiune între „ego” şi „alter ego”. Eşecul cu care se soldează încercările noastre ar trebui să ne distrugă, dar suntem prea tari de fire ca să ne lăsăm purtaţi de flux. Dacă suntem diferiţi mereu, suntem în mod obligatoriu şi ipocriţi? Rămâne să apelăm la conştiinţa întregii lumi, la cea a tuturor şi a fiecăruia. Nicidecum în speranţa de a găsi un răspuns, ci de a apela la darul de a gîndi.
Şi totuşi, cred că întunericul nu s-a dus nicăieri. El e reversul luminii. Oricât nu am încerca să evadăm dintr-o lume, ea ne ţine mereu legaţi de ea. Fie prin prisma amintirilor, fie a regretelor, fie şi a lacrimilor.

Omul – suma amintirilor, diferenţa dintre realitate şi ficţiune, produsul dintre conştient şi inconştient, câtul dintre raţiune şi reflex, restul unei individualităţi.
Viaţa este traseul finit al unei încercări epuizate din timp.
Creatorul respiră prin plămânii unei lumi, gândeşte prin creierul unei lumi şi acţionează prin nervii unei lumi.
Dumnezeu– raportul dintre trecut şi viitor, realitate şi adevăr, dragoste şi ură.