nu mi-a rămas decât cerul. atât de solitar acum. i-am rămas doar eu în plină zi. noaptea mă va uita din nou, înşelat de spectatorii efemeri. de fapt, periodici (din noapte în noapte). poate că în una din ele îl vor părăsi irevocabil. şi atunci îmi va aparţine cu toată integritatea-i infinită. şi umbre pretutindeni. mă-nfior mereu la auzul reverberaţiilor emise de nicăieri. mi-aş mai dori acum ca timpul să se suspende, or nu ştiu pentru ce durată. absurd să estimez durata acestei sistări, căci aceasta presupune ieşirea completă în afara timpului.
tot mai simt cum pluteşte ceva în aer. deşi indefinibil, e o prezenţă care îmi învăluie fiinţa şi îmi copleşeşte toate simţurile. m-a şi imobilizat pentru 3 zile la pat. cred că mâine ies din strâsoarea asta. acum cea oprimantă. mâine cea eliberatoare. înţeles-am deja totul. cică mâine îmi voi preţui mai mult libertatea, de rând cu întreaga existenţă, tocmai pentru că am ştiut ce înseamnă a fi privat de ambele. pe dracu’. nu ştiu ei de câte ori mi-am încătuşat viaţa de bunăvoie. aceeaşi stare nu schimbă nimic. ea doar acutizează.
Archive for decembrie, 2013
Deja câteva decenii vieţuiseră împreună, or tot îl simţea străin. Îl purta pretutindeni cu sine. Spera să îi răsară în curând simţul apartenenţei, dar acesta întârzia să vină. Deşi lipit iremediabil de el, de mult timp îl părăsise. Chiar nu se mai identifica cu nicio particulă din corpu-i diform. Credea că îi vor trebui câteva luni să îl posede nu doar la propriu. Trecuseră 3 ani. 3 ani în depărtări. 3 ani de (vi)aţă ruptă, frământată în antinomii existenţiale. Tocmai atunci când i se părea că îşi încheagă fărâmele de trăiri fericite, acestea îi lunecau subtil în umbrele destinului. Aceşti 3 ani au bătut 3 cuie, dar mai e timp…pentru al patrulea.
The blog of Alexandrina Cheptănaru 