ploaia

Nu mi-a rămas decât ploaia. Unica care mă deplânge de o habă de vreme. Unica care continuă să empatizeze cu mine. Obișnuiam să mă trezesc de la zgomotul ei infernal în fiecare noapte. Tot ploaia mă legăna în brațele ei umede și reci, luptând să mă izbăvească de agitație. Doar ea reușea să îmi înece rutina.

Acum nu mă mai trezește ploaia. Acum ploaia s-a încuibat iremediabil în mine și se desfată ea în brațele mele. De câte ori merg să dorm, ea mă însoțește fără să îmi reproșeze nimic. Fără să îi mai pese de nimic. De nimeni.

De curând am fost nevoită să parcurg toate structurile birocratice posibile să îmi aranjez permisul de ședere pe tărâmul ploii. Se pare că și ploaia a pribegit de-a binelea în acest răstimp. M-am pomenit într-o zi că vreau să o alung din mine. Am renunțat neputincioasă. Ea și-a redobândit cetățenia și s-a mutat în mine pentru totdeauna.

aşteptam

dormeam şi simţeam că nu trebuie să mă trezesc. în vis aşteptam un tren, dar nu la gară, ci acasă. stăteam culcată pe pat, cu mâinile aproape lipite de corp. aşteptam. începuseră să mă bântuie gânduri tenebroase. voiam să le alung prin simple fluturări de mâini, dar nu reuşeam să stârnesc decât o perturbaţie în mişcarea haotică a aerului. gândurile erau mult prea departe de mine pentru a le alunga. nu mă lăsam. aerul devenise treptat irespirabil. am deschis fereastra, or mi-am scăpat gândurile din poalele rochiei. nărăvaşele-mi gânduri. nu au mai putut aştepta şi au evadat. să întâmpine trenul rătăcit printr-o gară veche. l-au găsit privat de conductor. nici urmă de şofer. trenul plutea în aer, căci şi calea ferată era absentă cu desăvârşire. gândurile, deşi obraznice de felul lor, şi-au conservat în intimitatea firii o fărâmă de dor. pentru mine. pentru patria lor. a durat câteva fracţiuni de secundă să recompună calea ferată, să recreeze personalul de altădată şi să pornească. acasă. la mine. atunci m-am trezit şi eu, în acelaşi timp cu venirea trenului. aşteptarea s-a curmat.

eram

eram toată o stare de inerţie şi repaos desăvârşit. fluctuaţiile mişcărilor erau atât de vagi că le şi ghiceam imediat direcţia, imobilizându-le cu gândul de această dată. deşi stăteam cu ochii deschişi şi trăiam conştientă, forţa mi se evaporare din mâini, picioare. părul îmi deborda chipul, mângâindu-mi la început ochii. apoi zgâriindu-i. în final, bruscându-i cu atingerea dură. fereastra de la mansardă era închisă acum. nici măcar particule de lumină infime nu prea îndrăzneau să ne păşeaşcă pervazul, dar undeva se auzea o suflare sacadată şi violentă. era respiraţia ta care îmi desfidea avalanşe la suprafaţa plapumei care ne îmbrăţişase, deşi fără voia noastră. am închis ochii ca să adorm, dar… se pare că aşa, din contra, mi-am spulberat somnul adânc care mă eliberase de gânduri.

scrisori fără destinatar

experienţe onirice sistematice de vreo 4 zile. se face că scriu. tot scriu şi nu mai contenesc. de data asta nu eseuri. nici poezii diletantice. ci scrisori. simple scrisori. învăluite de frici. şi frustrări. şi ezitări. or mai presus stă obsesia. de parcă mi-ar scăpa din raza disimulării pe care o mimez de la o vreme încoace. mă cufund în somn cu gândul că peste noapte mă voi desprinde de tulburările-mi devenite cronice. şi scriu din nou, or tot eu sunt cea care adună tone de maculatură. când vreau să trimit scrisorile, mă confrunt de fiecare dată cu impotenţa mea. mă apuc să inventez destinatari inexistenţi. da’ uite că nu merge. mă trezesc mai confuză. vreau să lupt, dar mă cuprinde o stare de profundă impasibilitate. mă resemnez. până vine din nou noaptea.

dă-mi să te port

dă-mi să te port cu mine
-n ploaie, peste tot,
nu voi lăsa să-ţi cadă
picuri peste vremi.
îţi voi păstra intact
şi suflul, şi chiar trupul,
ţi-l voi trezi în zori
să nu se stingă,
ci să-şi aţâţe
-ntruna focul.

despre stare

nu mi-a rămas decât cerul. atât de solitar acum. i-am rămas doar eu în plină zi. noaptea mă va uita din nou, înşelat de spectatorii efemeri. de fapt, periodici (din noapte în noapte). poate că în una din ele îl vor părăsi irevocabil. şi atunci îmi va aparţine cu toată integritatea-i infinită. şi umbre pretutindeni. mă-nfior mereu la auzul reverberaţiilor emise de nicăieri. mi-aş mai dori acum ca timpul să se suspende, or nu ştiu pentru ce durată. absurd să estimez durata acestei sistări, căci aceasta presupune ieşirea completă în afara timpului.
tot mai simt cum pluteşte ceva în aer. deşi indefinibil, e o prezenţă care îmi învăluie fiinţa şi îmi copleşeşte toate simţurile. m-a şi imobilizat pentru 3 zile la pat. cred că mâine ies din strâsoarea asta. acum cea oprimantă. mâine cea eliberatoare. înţeles-am deja totul. cică mâine îmi voi preţui mai mult libertatea, de rând cu întreaga existenţă, tocmai pentru că am ştiut ce înseamnă a fi privat de ambele. pe dracu’. nu ştiu ei de câte ori mi-am încătuşat viaţa de bunăvoie. aceeaşi stare nu schimbă nimic. ea doar acutizează.

alunec

Deja câteva decenii vieţuiseră împreună, or tot îl simţea străin. Îl purta pretutindeni cu sine. Spera să îi răsară în curând simţul apartenenţei, dar acesta întârzia să vină. Deşi lipit iremediabil de el, de mult timp îl părăsise. Chiar nu se mai identifica cu nicio particulă din corpu-i diform. Credea că îi vor trebui câteva luni să îl posede nu doar la propriu. Trecuseră 3 ani. 3 ani în depărtări. 3 ani de (vi)aţă ruptă, frământată în antinomii existenţiale. Tocmai atunci când i se părea că îşi încheagă fărâmele de trăiri fericite, acestea îi lunecau subtil în umbrele destinului. Aceşti 3 ani au bătut 3 cuie, dar mai e timp…pentru al patrulea.

……

Întreaga viaţă şi-a trăit-o sub semnul tragic al duplicităţii. Ajunsese să se confunde pe sine cu celălalt. De obicei, metamorfoza se înfăptuia în timpul somnului, deşi nu dormea decât 4 ore. Îi era frică că se va pierde în acel gol imens şi întunescos care îl învăluia în vis. În timp ce se întindea pe pat în obişnuita poziţie, gândurile fatale îl copleşeau, absorbindu-i în totalitate conştiinţa. Izbucnea brusc într-o explozie radicală de nemulţumiri. Atâta disperare şi nesomn. Neliniştile i-au albit nopţile şi i-au înroşit ochii de plâns. Avea o singură speranţă: cea a nimicului. Tot alternându-i-se existenţa între inconştienţă şi luciditate, s-a lăsat uşor pe spate şi a cedat. S-a topit în lume şi lumea i s-a topit în el din acea disperare a totului.

plouă întruna …

Plouă întruna. Picăturile mi se ataşează de pleoape. Acestea rezistă două atingeri. La cea de-a treia cedează cu obedienţă şi devin brusc supraponderale.
Plouă întruna. Singura lumină în beznă pare a fi respiraţia-i redusă la tăcere cronică şi ofurile regulate. De atâta plictis am şi instalat la oprire graficul emoţiilor. După numeroase modificări, am înţeles că variaţia exteriorizării trăirilor e prea previzibilă pentru a aştepta la infinit confirmarea legii.
Plouă întruna. Dogoarea exalată de picături mă învăluie într-un somn iremediabil. Întorc privirea în spate, or nu mai e nimeni. Atunci pornesc în grabă să ajung din urmă timpul.

or

alunecasem în neant
dar mă mustra-nălţimea
mă poticnisem de ireal
or mă sfida rutina
porneam spre-al nostru Necuprins
si mă-mbrâncea mulţimea
eram în tine-un simplu vis
rămas în fosta-ţi lume.